De veacuri în derivă, tot sufletu-mi, cu plânsul,
L-am prefăcut în groapă pentr-un imens cavou
Al dorurilor, însă, pe când săpam, într-însul
Mi s-a născut şi râsul cu-n înmiit ecou.
La fiecare treaptă a coborârii mele
Tot mai adânc în mine, în noapte şi în Iad,
Mi-am aninat tablouri cu hohote de stele
Şi m-am simţit mai vesel, căci nu puteam să cad.
Îţi datorez acestea: pot străluci-n afară
Lăuntricele-mi goluri ca Phoenix în azur,
Fiindcă tu,-ntr-o clipă, pentru întâia oară,
M-ai molipsit de viaţă cu zâmbetul tău pur.
M-ai învăţat, Iubito, ca doar atunci când sângeri
Pe dinăuntru, râsul ţi-ajunge pân’ la îngeri.