Îi era frică. Niciodată Gheonea nu-l mai chemase acolo. Și dacă nu era Gheonea..? Dacă venea Goiciu... ? Bestia aia de Goiciu. Cu ochii lui cenușii de lup fără milă și cu degetele galbene de tutun. Ciudat, i se părea întotdeauna că Goiciu fusese bărbat chipeș în tinerețe. Timpul trecea în liniște. Încercă să se gîndească la altceva. Să uite de frică. Începu să se însereze. Era toamnă tîrziu și totuși nu era foarte frig. Privea pe geam umbrele crengilor estompîndu-se în culoarea austeră a zidurilor facultății. Se gîndi la toți anii aceia, la... Ușa se izbi deodată de perete și Gheonea intră val vîrtej. Trînti o servietă pe biroul-catedră, trase un scaun și se așeză.
- Hei, hei, hei, tovarășu’ student, cum merge școala?
Intrarea bruscă a lui Gheonea îl trezi neplăcut din reverie.
- Bine, tovarășu' locotenent major.
- Așa deci, bine, bine. Asta e bine. Ce ești acum, ultimul an?
- Mai am cam un an, da. Examenul de diplomă e în vară.
- Da, da, da. Și cum merge, bine, bine? Văd că ai note bune...
- ... Păi e bine. Aștept să termin, apoi repartiția.
- Așa. Bine, bine. Ceva probleme? Cu colegii cum te înțelegi? Am auzit că totul e bine.
- Da.
- Student exemplar, nu? Zîmbi binevoitor, aproape patern. Păi așa e și frumos. Colegii ce mai zic? Nu sînt nemulțumiri? Pe la cămine, știi cum e. Mai sînt și greutăți. Apa caldă. Mîncarea. E suficientă mîncarea?
- Nu stau la cămin, tovarășu’ locotenent major. Locuiesc în oraș. Știți doar.
- Ah, da. În oraș, cum să nu.
- De aceea nu prea știu ce e pe la cămine. Dar cred că e bine. N-am auzit nimic.
- Nici astă iarnă?
- Nici. Lucrurile sînt așa cum le știți.
- Știu, știu. Dar tu ești un student bun și știu că îți pasă de viitorul țării, de progresul... socialist. Nu?
- Da, tovarășu’ locotenent major, îmi pasă.
- Asta e bine, foarte bine. Studenți străini aveți?
- Avem. Adică au fost doi sau trei la început. Dar acum nu mai e decît unul.
- De unde e?
- Din Mauritania.
- A, da. Și aveți relații bune cu el? Zice ceva?
- Eu nu mă prea întîlnesc cu el. Că e în grupa de fete.
- De fete? Dar de ce?
- Păi nu știu, cred că a fost ceva cu orarul lui. Nu știu, n-am înțeles. Nu prea vorbim.
- ...Mhî. Bine, bine.
- Uite că s-a făcut tîrziu. Tu ești un băiat bun, un student exemplar..., ești membru de partid?...
Inima începu să îi bată mai tare în tîmple. Gheonea continuă să emită baliverne după baliverne. Cel mai mult îl încurca faptul că era extrem de binevoitor. Niciodată nu mai fusese așa. După cum niciodată nu mai fusese la anchetă în clădirea decanatului. Totdeauna era chemat la miliția județeană. Adică la secția de securitate de acolo, deși nu avea nici un frontispiciu ca atare. Doar holuri întunecate la demisol și rînduri nesfîrșite de birouri la fel de sumbre. Acolo însă totdeauna țipa la el. Ba chiar urla. Uneori lovea cu pumnul în masă. Alteori se făcea că îl lovește. Deși niciodată nu l-a atins. Acum însă era altfel. Și asta îl încurca. Și îl înspăimînta oarecum. Ticăloșii aștia nu te invitau niciodată la dans. Erau niște bestii. Niște hiene care se învîrteau în jurul tău și îți amușinau frica. De parcă se hrăneau cu ea. Simțea cum îi ticăie ceva în coșul pieptului. Se gîndea la Lavinia, la mama. Se rugase cu ea cîteva clipe înainte să vină aici. Iar acum nu mai știa ce să creadă. Să fie asta o minune... Să fie asta totul? Să fi făcut Dumnezeu o minune? Doar așa, o întîlnire la sfîrșit de facultate?... Acum după toți anii ăștia cînd îl chinuiseră cu obsedantele lor urmăriri. Cu toată teama că vor afla totul, tot ce face, cu cine se întîlnește, taberele, întîlnirile secrete, oamenii... Părea mult prea ușor. Știa că sînt idioți, dar nu proști.
-... A, da, nu ești. Mi-am amintit că nu ești membru de partid. Chestia cu religia. Dar nu contează, că uite și eu cred așa în felul meu. Tu ești băiat bun și asta contează. Deci, uite, și scoase o coală albă de hîrtie, acum că termini facultatea și noi sîntem mîndri de tine, și chiar îți apreciem colaborarea...
Aici nu mai știa ce să creadă. Ăsta ori era beat (deși nu mirosea de data asta), ori chiar așa, se hotărîseră să îl lase în pace. Poate că asta era. Și totuși ce vroia, ce mai vroia de la el? De ce întîlnirea asta? Atît de inutilă în care nu îl întrebase absolut nimic esențial. Doar se bălăngănise cu tot felul de dulcegării și amabilități de parcă erau prieteni de-o viață. Simți cum amețește puțin. Gheonea continua să vorbească cu gura largă și să gesticuleze generos.
-... Republica Socialistă România are nevoie de oameni ca tine. De ingineri ca tine. (Pronunță „ingineri” aproape cu un fel de distincție mistică.) Cine o să construiască țara asta mai departe dacă nu oameni ca tine. Tineri serioși care îi înțeleg istoria și înțeleg misiunea comunismului. Iar tu o înțelegi, nu?
- Da, tovarășu’ locotenent. Adică locotenent major. Înțeleg, cum să nu.
- Foarte bine, așa te vreau. Am știut eu ca ne putem bizui pe tine. Deci asta e. O nimica toată. Uite, o formalitate, acum la sfîrșit de facultate. Pentru că ne despărțim în cele mai bune relații. Tu vrei relații bune cu noi, nu?
- Da, tovarășu’ locotenent major.
- Deci, ia scrie tu. Îi întinse și un pix. Cred că scrie. Dacă nu merge să îmi spui. Că avem de toate. Avem de toate pentru viitorii ingineri ai țării. Ha, ha, ha... rîse și el de ridicolul stătut al glumei. Deci, scrie, „Subsemnatul..”. Și pui numele tău, adresa, tot acolo. Deci nu ești membru PCR. Da’ scrii așa: „Deși nu fac încă (hi, hi, hi, rîse din nou cu subînțeles prostesc) parte din rîndurile gloriosului Partid Comunist Român totuși sînt întru totul de acord cu viziunea partidului și cu directivele Secretarului său General.” Să nu uiți de majuscule. Așa. Deci „... îmi exprim adeziunea la doctrina partidului..”. Scrii, da?
- Da, scriu, tovarășu’ locotenent major.
Simțea cum camera începu să se învîrtească. Ușor. Apoi tot mai mult. Era cald, poate prea cald. Neonul părea aproape violet. Încercă din răsputeri să se concentreze să înțeleagă ce vroia Gheonea de la el. În același timp se concentra să scrie tot ce îi dicta Gheonea. Fără să îl lase să înțeleagă că este încurcat. Începu să i se facă greață. Era poate de la frică. Sau poate...
-...”... rezultate bune la învățătură, îndeosebi la disciplinele de factură politico-economică. Privesc cu nerăbdare la ziua cînd voi putea, ca inginer stagiar, să devin pe deplin un factor responsabil în construirea viitorului socialist al țării”. Ai scris, da? Așa, bine. Deci, în continuare, ”Prin urmare, mă angajez, de bună voie și nesilit de nimeni, să par...”
În clipa aceea camera se opri din vîrtej. Brusc. Golul din stomac îi deveni atît de mare încît avu senzația că se va prăbuși în el. Gura îi deveni uscată ca un clei de oase. Limba i se lipi de palat. Simți dintr-o dată mirosul parchetului, un fir de iz de urină de pe coridor, colonia ieftină a lui Gheonea. Se opri din scris. Gheonea continuă să dicteze încă o frază. Apoi se opri ca un fel de păpușă stricată și îl privi surprins. Încă mai ținea pixul în mînă. Următoarele clipe deveniră un fel de expandare a timpului. Totul se mișca aproape cu încetinitorul. Frica deveni paroxistică. Ca atunci cînd înțelegi de ce ești acolo și asta te paralizează. Pentru că e mai cumplit decît ți-ai imaginat. Deci asta era... Asta vroia de la el. Auzise despre asta. Despre angajament. Și spera să nu i se întîmple niciodată. Timpul continua să avanseze ca într-o peliculă extrem de înceată. Mii de gînduri îi bombardau creierul. Dacă nu o va mai vedea pe Lavinia? Sau pe Darius. Inima i se băngănea în coșul pieptului ca într-o carcasă de tablă. Îndreptă pixul în poziție verticală. Așeză aproape cu emfază degetul mare pe buton, ... făcu în clipa aceea un fel de tîrg cu viața, cu imaginea de sine, un tîrg aproape copilăros, ridicol. Poate era doar o frondă, dar dacă era să primească un pumn, sau un glonte, sau o palmă, sau închisoare, măcar să aiba satifacția teatrală a eroismului. A bravurii. Cît de puțin își dădu seama atunci că poate tocmai această decizie naivă fusese cea mai genială găselniță care avea să transforme balanța serii. Și că, într-un fel, ea, bravura, avea să îi garanteze atuul psihologic al unei victorii la care nici nu visase... Îl privi pe Gheonea drept în ochi, apăsă cu un gest de kabuki butonul pixului închizîndu-l și rosti aproape sentențios:
- Așa ceva nu voi semna niciodată. Și așeză la fel de dramatic pixul pe coala de hîrtie.
Se făcu brusc liniște. Trei secunde de cristal. O liniște din care aștepta în orice clipă să de prăbușească tavanul. Sau să izbucnească Gheonea cu pumnii. Sau să urle, să îl amenințe. Simțea că undeva în prăpastia din pieptul său inima încetase să bată. Craniul îl durea ca și cum un cui îi fusese înfipt dinăuntru în cupolă. Brusc Gheonea se dezmetici:
- Cum? Cum adică? De ce?
- Pentru că... nu vreau.
- Cum nu vrei?
Simți pentru prima dată ceva nemaipomenit. Simți brusc, aproape mirosi, neputința lui Gheonea. Micimea lui, limitele. Faptul că nenorocitul ăsta, canalia asta nu era decît un om. Nu era Dumnezeu. Nici măcar diavol nu era. Era un om. Un gunoi de om. Dar doar un om. Inima îi bătea tot mai tare.
- Cum adică nu semnezi? Păi ce am vorbit noi aici? Adică ai spus că îți iubești țara... Măi tu nu înțelegi ce pot să îți fac? ! Măi băiete, ce crezi tu.
- Am spus că nu semnez și nu semnez. Sper că m-ați înțeles.
- Cum, ce să înțeleg? Trebuie să semnezi măi..
Totul deveni dintr-o dată aproape ridicol. O parodie. De parcă rolurile se inversaseră. De fapt se schimbase un anumit gen de raport de puteri. Și era extrem de voluptos. Aproape orgasmic. Să îl privească pe acest ofițer de securitate cum se bîlbîie în fața lui, cum oscilează de la amenințări aiuristice la măguliri de doi bani. Cum nu își mai găsește cuvintele. Și mai ales puterea. Puterea aceea care nu fusese decît o fanfaronadă de mucava în spatele unei țesături psihologice de frică și manipulare.
Își aminti în clipa aceea cuvintele pe care i le scrisese cineva ca dedicație pe o carte cu ani în urmă: „Curajul nu este absența fricii. Ci a face lucrurile care te înspăimîntă cel mai mult.”
Privea la Gheonea și avu senzația fizică a unui pigmeu, a unei gîngănii care se agită chinuindu-se într-un borcan. Gheonea continuă să alterneze amenințări cu promisiuni. Nici nu îl mai asculta. Întoarse capul cu un fel de sfidare adolescentină și privi pe fereastră. Vocea locotenentului continua ca un zgomot de fond. Afară luna era tot mai mare și mai clară. Avea să fie ger. Era la urma urmei prima zi de noiembrie. Se gîndi la Darius. Într-o zi are să îi povestească despre seara asta. Ce chestie și treaba asta să fii tată și să simți nevoia să te lauzi cu ceva în viață...
Cînd întoarse capul spre catedră Gheonea plecase. Nu mai era. Era din nou liniște. Într-un tărziu secretara decanului băgă capul albă de spaimă pe ușă și îi făcu semn să iasă.
Afară aerul era rece. Tonic. Pielea însă îi ardea ca de febră. Simțea un vulcan în el. Păși pe bulevardul Republicii și nu își putea controla rîsul. Pentru prima dată nu îi mai era frică.