în satul acela cu miros de alge
am rămas doar eu şi bătrânul stejar...

noi doi şi marea

acea mare ce-şi fărâmă valurile de stânci
sub ochii sticloşi ai gerului

şi eu
un singuratic al timpurilor noastre
mă bucur de cântecul vântlui
ce-i mângâie stejarului crengile uscate pleşuve

el veşnic străjer al talazurilor cenuşii
străpunge cu privirea ceaţa de plumb în largul oscur

bătrânul străjer îşi aşteaptă-nfrunzirea
când pescarii-şi vor cânta necazul din nou pe luciul apei
şi malul acum în amorţire va prinde viaţă
dar va scăpa el oare şi în această iarnă
de securea tăietorilor de lemne?...