Sunt defectă
De atunci

cinci dimineaţa în aeroport cu oameni
resemnaţi separării
inaudibilă, rutina buzelor
nu de cuvinte am eu nevoie acum
caut o faţă de sprijin
printre priviri neutre, geamuri şi beton
armat
îmi scapă un anunţ de urgenţă

alte braţe trebuiau să fie aici
în obraznică dezbrăcare
de convenienţe
simt doar avionul de dincolo de ziduri
duduind cu nerăbdare
absurdă
cruzimea secundei de a îngropa realitatea
în trecut

nu vreau să plec
îmi pare improbabilă şansa de a reveni
persoana întâia plural, un pronume imposibil
pulsul se zbate în cocon de mărăcini
nu vreau să plec
dincolo de încă o linie, alt post de control
întind paşaportul convinsă că am pierdut
avionul

fără întoarcere
vulnerabilitatea aceasta consimţită
din care nu te mai poţi trezi nealterat
de frumuseţe
deschid ochii, explozie cromatică, agitaţie
şi dintr-o dată aud
Luminiţa Suse să se prezinte de urgenţă
la poarta numărul doi

Sunt defectă
Uneori

la ce sunt bune părerile de rău
după războiul cuvintelor
linişte
temporară
pace păzită de furculiţe şi cuţite
forţe ale raţiunilor unite
la cină
faţa radioasă a lunii
pe dosul furculiţei
ce mi-o apăs în piept
trece prin epidermă
dinţi de metal se încordează
în coaste
uneori
aş vrea să îmi pot scoate inima
să o strângi în braţe
armistiţiu

Sunt defectă
În zilele de luni

seară de ianuarie
pe stradă răzuită cu zăpadă

beteala nervoasă fâşâie în brazi
aruncaţi la bordură

gerul îşi smiorcăie psalmii
braţele şi picioarele, rigide cum
lemnul uscat

răşina încheagă pe obraji escare
cu gust de tămâie
afund ceafa
în coapsa resemnată a zăpezii
şi oftez

pe piept sticlesc cioburi de inimă
globul din care a ciugulit un corb
la prânz

Sunt defectă
În numele patrafirului

inima tatălui
despicată, întoarsă pe dos
şi pietrificată
masă a tăcerii

de jur împrejur
sinod de greieri furioşi
anatemizează sărutul
şi zâmbetul
să fie răzuite de pe buze
şi ochi
durerea fiului
să fie bătută în cuie
pe crucea feţei
până la gingii

râsul îşi ridică indecent
coloana infinită
din amprentele fericirii

Sunt defectă
Mi-am pierdut vocea

îmi place să ascult versuri
la telefon

poezia şi telefonul
sunt singurele locuri unde pot fi

găsită sigur altfel
exist numai

să lipesc silabe incandescente
pe limba cui recită

psalmii frigului

Sunt defectă
Extrospecţie

încerc să mă detaşez de mine
să mă privesc dinafară
la rece

dar nu îmi sunt suficientă
am nevoie de oameni

cu mâinile pline de gesturile mele
cu gândurile mişcate
de vocea mea

am nevoie să le schimb realitatea
să le vorbesc despre dinte
pentru dinte

atât de reci impresiunile lui
în ochi închis peste ochi

de cîte ori îmi deschid inima
pulsurile lor asurzitoare
mă încălzesc

Sunt defectă
Nu mă tem

a venit ziua când răul
nu se mai poate atinge de mine
se ghemuieşte
cum viermele în măr
genele lui frizează realitatea
gura sărută năluci
muşcă din miez
şi scrie poezii
despre nedreptate închipuită
cuvintele lui
se dezic de sâmburele iubirii
şi de tot ce nu poate
atinge
arşiţa usucă măduva tulburată
a oaselor
vine ploaia şi acoperă
poama căzută
în otavă
apa urcă până la genunchi
eu nu mă tem
apa îmi încercuieşte coapsele
şi eu râd

Sunt defectă
Când ninge

nicio urmă în zăpadă
nu ştiu când ai plecat
nu am simţit
decât
nerăbdarea fulgilor
de a lovi în tâmple

nicio urmă de roţi pe pod
nu ştiu cum ai plecat
nu am auzit
decât
scurgerea râului
sub crusta îngheţată

nicio urmă de nor pe cer
nu ştiu unde ai plecat
nu am văzut
decât
corpul zăpezii zdrobind
piatră în mine

Sunt defectă
La apusul soarelui

soarele incinereză deşeurile zilei
în ferestrele oraşului
întrebări rămase
fără răspuns
le simt masa inerţială când accelerez
dincolo de semafoare
vrăbiile haşurează
geamuri încinse
nu mai am răbdare cu cerbii lopătari
rumegând meticulos întuneric
pe marginea autostrăzii
o ciută
sare impetuos peste aştrii heliaci
din oglinda retrovizoare
lumină zodiacală
crudă

Sunt defectă
Izvorul frigului

Parafrază la „Izvorul nopţii” de Lucian Blaga

iubite
ochii tăi sunt atât de verzi
încât atunci când îţi ridici
capul din poala mea
îmi pare
că retragi din mine
rădăcini, sevă şi frunze
toate pădurile lumii dispar
şi soarele se scufundă
într-un ocean de frig
atât de verzi sunt ochii tăi
focul meu

Sunt defectă
Fără el

ninsoarea dezinfectează fluviul
ce despică oraşul în două
o rană prinsă în copcă de metal
podul

aştepţi să se dispară cicatricea
de gheaţă dintre tine
şi realitatea de pe celălalt mal
eşarfa de la gât se contorsionează
cum Euridice dansând
în viscol

un şir de autobuze roşii trec
peste pod dincolo
şi deşi te bucură gândul că ar fi
într-unul din ele
ce mult ai vrea să îi vezi faţa
întoarsă spre tine