”Eu sunt limba pietrei care gândeşte, iar gândurile ei, în mari bucăţi de aer vorbite sau în iuţi crivăţuri rostite, de vrei să auzi şi pentru tine le zic.”

...păienjeniş, putregai, pretutindeni

de ce nu-mi vorbești? întreb umbra

umbra se chircește printre vrejuri strivite de furii mii de aşchii
eideză a unor rânduieli nerostite coada dragonului s-a frânt
peste pământ durerea, neputinţa, dar mai ales teama,

platoul, asemenea unui atol, refugiu printre valuri rostogolite de stânci

rece metalul sfâşie carnea palmelor păsări furioase se năpustesc, îmi sfâşie stomacul, faţa, zdrobite de vânt pleoapele sângerează, nu pot continua, încrâncenarea furibundă a nevăzutului Shylock, încet, infinitezimale, secundele trec, las cablurile din mâini, aceasta va fi clipa în care
şi nu cad

braţele care mă susțin miros a cald, a pâine dospită, a apă, cineva îmi spală rănile, faţa, ochii, pot din nou să-i deschid, desluşesc chipuri, chipurile, le recunosc: brutarul, negustoreasa de peşte, florăreasa, vânzătorul de zarzavat şi vânzătoarea de mere, vânzătorul de pasmanterii, ghicitorul în stele, o aură fină ca o plasă de aur deasupra pieţei duh bun, al blândeții, brațele tuturor se cuprind se întrepătrund precum rădăcinile arborilor suspendaţi între cer şi pământ turle strălucesc în aerul diafan

în sala imensă, candelabrele par atârnate de cer, e sărbătoare la castel, veșminte cu falduri bogate, gânduri, mii de gânduri se leagănă în vânt, am amețit urmărind cu privirea uimitorul lor vals, mari blocuri de marmură albă, mari blocuri de marmură neagră, sufletul lumii se rupe, un copil în haina lui străvezie înlătură plasa legilor care îl ține legat