Alături de mine mesteacănul îşi îngroapă castitatea.
Toamna iar îmi aruncă pămînt în gură.

După moartea soţului a îmbătrînit într-un an cât pentru cinci,
dar cu tot tragismul din ea îmi zîmbeşte fiecărui salut.
Pentru Ioana, toamna a devenit singurul anotimp,
singurătatea provoacă pielea să-i deschidă riduri,
iar ochii au ceva din liniştea nebuniei.

Ioana scoate inelul şi-l aşază pe masă,
îl priveşte ore la rînd cu privirea uscată,
apoi îngenunchează la icoană şi face mătănii
cerîndu-i s-o ia din braţele lumii.

Ioana cînd doarme cuprinde întunericul.