Peste albastre drumuri care se pierd adânci
Înfipte dincolo de zarea ce le șterge calea
Adesea rătăceam în pântecul lumii. Ca prunci
Luptam, fără să știm, spre a obține-eliberarea.

Din veri ne dezlipeam asfaltul de pe talpă
Spre a păși ușori și levănțică mov culegeam
Și o uscam spre a o pune peste haina albă
A iernii sufletești ce fără să o știm purtam.

Frumoase erau depărtările ce ne uneau.
Triste erau bisericile și bolnave de timp.
Ne bucuram când păsările se mai speriau.
Fântânile se umpluseră cu un fel de nisip.

Din alte veacuri am păstrat pietre înverzite
Le-am pus la capătul morților și le-am uitat.
Iară buzele nesărutate ale fetelor despletite
Le-am rujat cu sânge de unicorn proaspăt visat.

De jur împrejur ne-am umplut de flori ca un câmp
Și am săpat în apă până la stele și mai departe
Tu încă mai porți în tâmplă o gaură neagră de fulg
Care înghite toate aceste lucruri neîntâmplate.