Leagănul roşu (fragment roman - 2 -)

imaginea utilizatorului a.a.a.
- fragment din prima copie. Aşadar, la prima mână -

Fac un pas în faţă, mama mă trage înapoi. Se opreşte din plâns cât să mă urecheze. M-a urecheat. Nu mă doare, sunt prea atent la mort. Chipul tatii s-a lăţit, bărbia e înfiptă în piept. Tata nu mai are gât.
Cu câteva ore în urmă, am răms singur în capelă. I-am deschis un ochi, dar ochiul nu era, era doar un cerc rece şi alb. Pe lângă tata, mai erau trei morţi – două babe şi un moşneag. Nu ştiu ce căuta între ei, el era tânăr şi avea pielea întinsă, nu creaţă. Plus de asta, nasul babei din stânga scârţâia şi pocnea când îl învârteam. Al lui tata, nu. Îi împingeam bărbia, mai aveam puţin şi izbuteam să-i văd gâtul, dar m-a prins doamna învăţătoare. Mi-a spus că nu-i frumos să chinui oamenii care s-au dus la Doamne-Doamne. Nu ştiam că acolo s-a dus, ştiam numai că e mort şi nu mai vine înapoi, ca pisica aia din cartier pe care nu am mai vazut-o niciodată după ce au adunat-o de pe drum cu lopata. I-a pus cinci sute de lei pe piept, mi-a spus că sunt de la toţi colegii de clasă. N-am crezut-o. Ochelaristul ăla de Mirel, ăla care-mi fură gustarea şi îmi trage castane, nu mi-a dat niciodată nimic. Învăţătoarea m-a pupat şi a plecat. Am ascuns banii în buzunar, aşa a făcut şi mama cu suta de la mătuşa. Nu l-am mai chinuit, doar m-am uitat la el.
Unchiul m-a dus pe umeri până la groapă. Unchiul e cel mai înalt om din lume. Aşa de sus eram, că atingeam cu mâna toate crengile şi frunzele galbene, şi portocalii, şi maro. Soarele roşu mă chiora, dat strângeam ochii ca atunci când scot limba. Acum, ne-am oprit, dar unchiul nu m-a dat jos din cârcă. Mă ţine strâns de picioare şi mă întreabă dacă vreau colivă dulce. Sub mine, oamenii plâng, dar nu toţi. Ăia care au cărat sicriul nu plâng. Faţa lui tata e aia serioasă, aia pe care o face numai când mă ceartă şi când o bate pe mama. Când face faţa asta, ştiu că trebuie să tac şi să-mi ţin suflarea. Dar acum nu mi-o ţin. A venit unul îmbrăcat în rochie neagră, cred că e important, pentru că toată lumea se dă la o parte din calea lui. Spune o poezie, ia o damigeană, stropeşte cu vin şi pleacă. Ia şi damigeana cu el. Unchiul mă dă jos, mă duc lângă mama. Nişte băieţi murdari de pământ dau sicriul în groapă. L-au dat. Fac un pas în faţă, mama mă trage înapoi şi începe să plângă tare. Niciodată n-am văzut-o să plângă aşa de tare. Soră-mea se uită la ea, mama se încruntă. Soră-mea începe să plângă şi ea. Eu, nu. Abia aştept să plecăm singuri acasă. Mama se trage spre groapă, cineva o ţine de burtă, ea vrea să scape, se uită după sicriu şi tot strigă unde te duci, unde te duci, unde te duci, de parcă nu vede că se duce în pământ.

Proză: 

Comentarii

juve renovare dolorem

greu de redat un sentiment care te urmărește toată viața. probabil niciodată nu ești sigur că acest filon al amintirii e valorificat așa cum merită. e prea prețios, ne ”cere”, ne revedică total. de aici farmecul, emoția.
proza îmi amintește, poate și pentru că am recitit recent, dintr-un foc, Desculț, Constantina, Ce mult te-am iubit,de stilul lui Zaharia Stancu.
Desigur, există diferențe, textul lui A.A.A,, atâta cât a fost publicat până acum, nu pare atât de încrâncenat, nu are substrat social, își permite chiar să fie ironic ”Spune o poezie, ia o damigeană, stropeşte cu vin şi pleacă. Ia şi damigeana cu el”.
Aștept să văd cum evoluează personajul. Spor!

- sebi -

Sebi, paralela cu "Desculţ" e justificată. Da, există asemănări, dar, aşa cum spuneai, există şi diferenţe decisive. În afară de latura socială de care pomeneai, există şi detaşarea specifică rememorării, ceea ce, în "Desculţ" nu există. Fragmentul de mai sus este o amintire a personajului principal, de când el avea şapte ani, aşadar, aici e un stil (naiv, inocent...) episodic. Acţiunea se petrece însă în prezent, când el are 30 de ani. Stilul general este altul.
Mulţumindu-ţi...