Îmi trebe bărbăție, să vă arăt feblețea
De-a pune cu talentu-mi, din cand in cum, in bol
Zacuscă, zarzavaturi... și cum naturalețea
(De-a pregăti rântașul) mă dă mereu de gol

Că-mi scot în parc goblenul, perdelele brodate,
Și-n cârca înnoptării, sub cracii goi ai lunii,
Se travestesc în lire și se târăsc pe coate,
Bocindu-și bâlbâiala, să le-nsteleze unii.

Mă-ndeamnă o prâjeală și un ghiveci (cu linte)...
N-ar trebui să aflu că scrisu’ frământării
Provoacă celulită? V-aș spune și-n cuvinte
De toamnă, însă iubi, în culmea-nfometării,

O să-mi picteze ochii c-un upercut cuminte.

Parodie după "Unii mai sapă curcubeul", de Tania Roman

N-ar trebui să aflu cum vine bătrînețea
ci cum se duc fregate din cînd în cînd la pol
să ancoreze visul, sau cum naturalețea
de-a rătăci-n eșarfe de-oranj cu trupul gol

ne plimbă-n parc nepoții. Puțin adus de spate
îmi pare înnoptatul ce pune umeri lunii
și pleoapă dimineții. Noi, însă, coate-n coate-
distrați de vînzoleala în care, încă, unii

mai sapă curcubeul- ne liniștim cuvinte.
N-ar trebui să aflu că semnul întrebării
distruge anotimpul de după dinainte.
El vine din albastru pe suprafața mării

și-mi desenează ochiul- măseaua ta de minte.