pe drumul nimănui, cețos,
trupul meu îmbibat cu visare,
veșnica mea igrasie
calda mea amăgire,

ca pe o armură grea,
te port în afara sufletului,
ironic contemplându-mă,

corbii vin înăuntrul meu,
prin plămânii învinși
despărțind zăpezile,

ca să treacă ziua,
iau forma
timpului, în care
mă aflu,

sub un soare trist
ca o poveste spusă pe îndelete
unui copil orfan,

în prima ninsoare,
sufletele noastre au rămas
în urmă,

ca o poezie peltică,
în urechile lui moș crăciun
fără cusur.