Cu cât înaintez în vârstă, mă întorc mai des în trecut, unde regăsesc imagini surprinzător de vii. Iată-mă descinzând, la cinci ani, într-un sat de pe malul Argeşului, adoptat de ceata de copii de pe uliţă, cei mai mulţi certaţi cu şcoala, dar foarte buni prieteni cu mingea. Şi iată cum, din ceaţa uşoară, se desprinde imaginea unui lungan de vreo optsprezece ani, un uriaş blajin, cu voce ciudată şi, în chip vizibil, sărac cu duhul. Eram deja, cred, în primul sau chiar în al doilea an de liceu, iar ceata (aceeaşi!) cu care mergeam la râu mi l-a prezentat aşteptând cu interes ceea ce avea să se întâmple. Pentru că tânărul acela din satul vecin, care nu avea nici patru clase şi abia cunoştea literele, făcuse o pasiune cu totul ciudată: cărţile.

A fost, cred, pentru prima şi ultima dată când prietenii aceia ai mei au asistat, preţ de vreo douăzeci de minute, la o discuţie despre cărţi. De câte ori mergea la oraş, lunganul peltic nu se întorcea fără una sub braţ. Am înţeles repede că iubea la ele coperta şi le aprecia, cu deosebire, după legătură şi colorit. Realiza, însă, nu ştiu cum, că unii dintre autori (ale căror nume i se încurcau în cap, odată cu titlurile) sunt mai valoroşi decât alţii. Mi-a şi propus un schimb: cinci volume cu coperta albastră („Război şi pace”, editat în BPT), contra unuia singur, care să aibă copertă frumoasă. Preţul conta mai puţin. Când am făcut schimbul, mi-am dat seama şi de ce lunganul lăsa de la el: primul volum avea, nu se ştie din ce pricină, coperta ruptă. Păstrez şi azi ediţia aceea în unul din corpurile de bibliotecă aflate în casa mea de la ţară, în satul în care l-am cunoscut pe acest ciudat bibliofil. A murit de timpuriu, pe vremea studenţiei mele, într-o noapte de iarnă, când se întorcea către casă dintr-un sat vecin şi a căzut în plin câmp. Nu fusese acolo ca să facă un schimb de cărţi. Am auzit că, între timp, se vindecase de ele.

Peste ani, aveam să cunosc un alt îndrăgostit de cărţi, la prima vedere deosebit de cel de mai sus. E un bun prieten al meu, admirabil profesor de matematică şi destoinic director de şcoală, posesor al unei splendide biblioteci, din care nu lipsesc nici tratatele de specialitate, nici capodoperele literaturii române şi universale, dar nici istoriile literare ale lui Călinescu, Alex Ştefănescu ori N. Manolescu şi nici seria întreagă de „Opere fundamentale”, coordonată sub egida Academiei de către E. Simion. Deşi le-a frunzărit, deşi e conştient de valoarea fiecăreia, deşi a citit unele dintre ele, prietenul meu manifestă (sigur, la un alt nivel şi cu o mică doză de snobism) faţă de cărţile sale cam aceeaşi adoraţie cu a lunganului adolescenţei mele. El divinizează cartea obiect şi, într-un rând, când l-am determinat să-mi împrumute una, de care aveam neapărată nevoie, a refuzat s-o mai primescă înapoi, ca pe o amantă cu care ştia că mă culcasem şi eu.

Confruntat, uneori, cu lipsa de spaţiu, prietenul meu renunţă la unele volume mai ieftine, făcându-le cadou. Aşa am intrat, prin 1985, în posesia romanului „Bayna el- Qasrein” de egipteanul Naghib Mahfuz (care avea să primească Nobelul în 1988) şi am descoperit un admirabil scriitor. Care, în acel roman, mi s-a părut că are ceva în comun cu Marin Preda din „Moromeţii”. În ambele cărţi, în condiţii radical diferite, găsim un cap de familie (la Mahfuz, un fundamentalist egiptean, negustor din Cairo), care luptă să-şi păstreze autoritatea. Şi în ambele, el se confruntă cu timpul care nu mai are răbdare. Dar am descoperit cu uimire, în romanul egipteanului, publicat în 1956, o scenă aproape trasă la indigo după aceea, vestită, a mesei de seară. O scenă (micul dejun, de data asta), deopotrivă rituală, etnografică şi relevantă pentru tensiunile din familie. Memorabilă. Doi scriitori la fel de mari. Mahfuz, născut în 1911, a murit în 2006, după o existenţă deloc liniştită. Preda a încetat din viaţă acum trei decenii, pe 16 mai 1980, dar lumea noastră literară se cam face că uită. Iată, de pe prima pagină a principalului hebdomadar al U.S., ne zâmbesc, în luna mai, puţin cunoscutul tânăr (dar...american) Joshua Ferris, Amos Oz, Nora Iuga şi G. Dimisianu. Nu Preda. Mă întreb care ar fi fost, în ultimii 20 de ani, soarta lui (sau a lui Nichita Stănescu), dacă ar fi avut o viaţă la fel de lungă ca a romancierului egiptean...

Din fericire pentru el, marele iubitor de cărţi care este prietenul meu nu-şi pune această întrebare, iar în biblioteca sa „Moromeţii”, „Viaţa ca o pradă” sau „Cel mai iubit dintre pământeni” se află, în continuare, la loc de cinste.