S-au scuturat florile albe din leandru
ca praful de cretă al morţii
în cochilia ovală a somnului
şi nu mă mai dor.

Cineva a pictat o pânză
cu o fetiţă sărmană în lacrimi
dar e greu s-o pun pe un perete
în care trebuie să-mi împuşc umbra
cu piroane în cap.

Simt că m-am despărţit de mine
şi vreau să arunc tot ce-i desuet
la groapa cu uitare
privirea ta îmi aruncă neîncredere
nu mă pot hotărî cum să fac
când în mine lupte surde
mă lovesc peste ochi.

La marginea disperării,
cerul se agaţă de copaci
şi bucuria se plimbă prin casă
trasă de un băieţel
într-o sanie de lemn.

Eu deja sunt plecat
cu omul de zăpadă.