A fost odată o vrăjitoare tânără şi aparent extrem de fragilă. Mijlocul ei era subţire să o cuprinzi cu palma, iar toată ziua cânta. Ar fi dansat de dimineaţă până seara, apoi tot ar fi reuşit să zboare pe mătură noaptea întreagă. Avea magia în sânge. Cum începeau sclipirile primelor stele, cum o atingea în simţire prima rază de luna pe dată se transforma. Uita tot ce îşi propusese ca o fată normală, fără puteri deosebite.
În mod firesc ar fi trebuit să fie rea, însă era jumate -jumate şi bună şi rea. Pur şi simplu nu putea lua o hotărâre definitivă.
Aproape de naşterea sa fusese ciudat. Plouase timp de trei săptămâni cu soare, apăruse curcubeul în fiecare zi, zeci de păsări poposiseră pe acoperiş ori cele mai curajoase chiar la ferestre, pe ghivecele cu flori. Ce nu se mai întâmplase!? Şi bune şi rele!
Trei găini, trei oi, trei vaci, trei porci, trei cai muriseră din senin, sănătoşi şi trei găini, trei oi, trei vaci, trei porci, trei cai se născură următoarea zi. Cel mai neobişnuit era faptul că fiecare avea o stea în frunte.
Tatăl ei o adora încă înainte de a se naşte. Muncise din greu să facă leagăn sub nuc, băncuţă sub dud, căluţ din lemn, cărucior de copii în culori de primăvară, jucărioare mici cum ar fi pitici, zâne, maşinuţe, oglinjoare, căsuţe, broscuţe.
Mama îi tricotase cele mai frumoase bluziţe, pantalonaşi ori rochiţe de se minunau toate vecinele. Umpluse un dulap întreg. Croşetase zeci de botoşi, ciorapi, gulere. Făcuse trei aşternuturi numai din dantelă fină, cu fir de argint împletit.
Vreau să vă spun că nu erau avuţi. Pentru materiale vânduseră un hectar de vie de cel mai bun soi. Nu se ştie de ce. Venea din pieptul fiecăruia un dor mare, o înduioşare până la cer şi înapoi.

I-au dat numele de Elia. De cum au pronunţat cuvântul s-a auzit un tunet mare. Erau speriaţi doctorul, moaşa, doar vecina de alături, o bătrână cu părul alb-strălucitor, zâmbea misterios. Ochii revărsau lumină, mâinile frământau un crin, şoptea ceva. Aşa retrasă în colţul cel mai întunecat al camerei urmărise totul.
Nimeni nu se gândise să aprindă o lampă ceva, apusul năvălea portocaliu, apoi roşiatic prin ferestre. La capul patului, pe un scaun stătea tatăl fericit, obosit cu fetiţa în braţe. Atunci începură o retragere politicoasă. Rând pe rând părăseau odaia. Naşterea fusese relativ uşoară.

La trei ani se petrecuse un alt eveniment straniu.
De sub pălăria mare de soare chipul mamei abia se mai vedea. Îşi ştergea sudoarea cu palma, apoi mai departe curajoasă înainta în lanul de porumb. Era obosită. Tare s-ar mai fi lăsat jos pe acea păturică cu stele, acolo lângă fetiţa ce tragea un pui de pisică de coadă. Se răsturnase coşul cu restul de jucării. Nici de acestea nu-şi făcea timp. Se mai întorcea cât să verifice mogâldeaţa roşcată.
La un moment dat panica o lăsase fără răsuflare.
Copilul nicăieri, pisoiul nicăieri, păturica nicăieri!
Începu o alergare nebunească de jur împrejur. Frunzele îi biciuiau trupul. Călcă peste urzici cu tălpile goale, prin ciulini.
Se vedea dealul, panta, cerul albastru fără pic de nori, păduricea aproape roşie, departe, departe, deşi nu era roşie nicicum.
Soarele îi acoperea disperarea cu fierbinte, tot mai fierbinte. Îşi rupse bluza dintr-o mişcare, căzu în genunchi şi dadu drumul sufletului să caute singur. Vedea totul de deasupra. Fetiţa era tot acolo unde o lăsase ultima oară. Se ridică brusc, alergă înapoi, o strânse în braţe. În următorul minut uitase totul.
Acasă nu putu explica de ce are bluza sfâşiată. De ce îi e pieptul ars şi zgăriat?!