Nu există lucru mai periculos ca atunci cînd un om politic ne spune că trebuie să ne simțim bine. Cred că este singurul moment în viață cînd ar trebui să intrăm în panică. În același timp chemările disperate sau alarma unui politician sînt cele mai clare semne că nu se petrece nimic semnificativ și cineva simte nevoia să rămînă cu orice preț pe ecranul interesului public. Sau mai pe scurt, poți să fii sigur că un copil ștergător de parbrize are mai multă conștiință decît un om politic.

*

Ceea ce mi se pare greu de înțeles și imposibil de acceptat nu este faptul că Dumnezeu îngăduie cataclisme naturale care ucid sau nenorocesc sute de mii de oameni. La urma urmei legile naturii sînt impersonale. Un cutremur de pămînt este o consecință normală a legilor fizicii la fel de mult ca și răsturnarea unui teanc de cărți. Mai degrabă mă cutremură și îmi este greu să accept faptul că Dumnezeu îngăduie de mii de ani ca oameni religioși, din orice tradiție religioasă, să facă în mod conștient nespus de mult rău, fizic sau emoțional, semenilor lor în numele Lui. Iar cei mai mulți dintre ei sînt convinși că împlinesc planul Lui.

*

Cineva mi-a spus cîndva că biserica creștină nu trebuie sub nici o formă să se implice în viața politică și că singurul rol pe care poate și trebuie să îl joace în societate este prin mărturie și mărturisire. Adică prin puterea exemplului și prin puterea cuvîntului celor care o compun. Dar sub nici o formă nu trebuie să ajungă să aibă puterea de a decide în societate. Istoria a dovedit că biserica creștină în persecuție a fost mai mult decît supraviețuitoare păstrîndu-și spiritul original. Atunci cînd însă i s-a dat libertate și a fost invitată să participe la cîrmuirea socială a devenit o forță opresoare cu mult mai cumplită decît cea care o persecutase cu o generație înainte.

*

Cînd sîntem copii ne imaginăm că cel mai neplăcut și dificil lucru pe lume este să fii copil. Și parcă nu se termină niciodată. Cînd sîntem părinți descoperim că cel mai greu lucru pe lume este să fii părinte și parcă nu are nici un sfîrșit chinul ăsta. Iar viața rămîne un fel de amintire cu contuzii. Asta mă face să cred că undeva cumva am ajuns să ne uităm greșit la lucruri. Și poate că fiecare dintre noi, fie părinți, fie copii, sîntem mult prea terorizați de contextul cultural în care trăim și muncim. Și asta ne face să uităm, sau chiar să ne fie frică, să mai punem întrebări fundamentale. Preluăm aproape paralizați orice perspectivă care ni se impune mai mult sau mai puțin emoțional. Fie că vine de la părinți, de la familie, clan, biserică, prieteni, școală, opinie publică, modă, gașcă, etc. Și de fapt perpetuăm inconștient un „clash” al civilizațiilor. Ca un război despre care nimeni nu mai știe cum a început.