Primul lucru pe care și-l amintea era întunericul. I se păru neobișnuit să se trezească și să fie întuneric. Un întuneric beznă și senzația aceea de ciment rece sub el. În momentele acelea se gîndi că e posibil să fie victima unui coșmar. Închise ochii la loc și încercă să adoarmă și să viseze. Și chiar adormi. Deși era frig. Cînd se trezi din nou era tot acolo. Singurul lucru schimbat era o lumină slabă, difuză plutind ca un abur în jur. Iar locul pe care dormise era chiar ciment. Lumina era așa de slabă încît nu vedea la mai mult de un metru sau doi în jur. Nu îi venea să creadă. Îl cuprinse o spaimă cumplită. Ce căuta acolo? Unde era patul, și camera, sau casa? Fusese răpit? Era o glumă? Un coșm... nu, coșmar nu era. Trecuse de întrebarea asta.
Groaza i se cuibări ca o lighioană rece în stomac. Se ridică pe coate și pe genunchi şi începu să exploreze. Nu făcu nici cîțiva pași și auzi o voce răgușită de undeva din dreapta:
    - Nu te mai chinui că nu găsești nimic...
Nici nu-și dădu seama ce îl lovi mai puternic: auzul neașteptat al vocii sau fatalitatea mesajului. Pentru un minut rămase ca paralizat, așa pe coate și pe genunchi, ca o statuie absurdă. Inima îi zvîcnea în gît ca o moluscă. Era singurul lucru care se mișca în el. Îi simțea vibrațiile pînă în venele din albul ochilor. Atît.
    Primul gînd care îl fulgeră după cîteva minute de nemișcare era că deci da, totul este real. Vocea aceea nu putea fi decît reală. Nu era singur acolo. Absurdul, aberația acelei situații nu erau un coșmar. Era o realitate, noua realitate, iar el nu era singurul care o experimenta. O groază și mai deznadăjduită îl cuprinse. De data aceasta îl abandonase pînă și ultima speranță că ar fi existat o șansă de eroare, o posibilitate de iluzie. Mintea începuse să îi scotocească febril prin mii de explicații, de cauze. Fusese un atac nuclear, o catastrofă planetară. Sau poate era răpit de extratereștri. Sau poate avusese loc un... Nici nu știa ce nume să îi dea. Și își dădu seama de absurditatea încercării de a da un nume unui lucru pentru care nu avea nici măcar definiție sau descriere. Mintea i se învîrtea în cerc. Se prăbuși obosit. Sau poate epuizat de imposibilitatea de a explica măcar parțial ce se întîmplase cu el.
    Într-un tîrziu își aminti de vocea din dreapta și se gîndi că oricît de înspăimîntătoare ar fi ideea totuși tot este mai bine să vadă cine este cel care i-a vorbit:
    - Hei! Unde ești? Cine ești?

_{(va urma)}