De-atâta plumb şi ploi oraşul care
Plângea tristeţi în violet destin
Poartă bolnavi de cord şi fiecare,
Dorindu-şi un Nichita la festin,

Te plâng tăcuţi, cu pleoapele în doliu
Că tâmpla ta, cuprinsă de tristeţe
E luminată-n negru de-un linţoliu
De epigoni, ce hoituri la ospeţe

Îşi iau tovarăşi şi-acceptând duhoarea
Ce-n gura lor în moarte se exhală
Azi caută frumosul sub putoarea

Cadavrelor ce zac pe mese-n hală.
Te-aştept să reînvii pentru o clipă
Să îi loveşti cu plumbul din aripă.