Adrian Munteanu-„ 7 ”- lansare de carte, marţi 29 noiembrie orele 18,00 „Casa Băiulescu” la o nouă întâlnire a grupului de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi”. Citesc acest afiş cu o strângere de inimă. E marţi şi mai sunt câteva ore până la lansare şi nu ştiu dacă voi reuşi să ajung dar mă străduiesc. Simt că va fi ceva special. Dau câteva telefoane...

La orele 17,40, împreună cu bunul prieten Izzet Baubec, intrăm în curtea „Casei Băiulescu". Din urmă ne ajunge criticul şi prof.univ.Virgil Borcan, un tip sobru, prea sobru, dar care mi-a stârnit admiraţia datorită prezentărilor făcute autorilor la cele câteva lansări la care participasem la Braşov. Eram nerăbdătoare să urc, să-l întâlnesc pe acest trubadur cu privighetori în suflet, cum îmi place mie să-l numesc, Adrian Munteanu. Mi-era drag omul acesta. Mi-era atât de drag... Se înrădăcinase în sufletul meu încă înainte de a-l cunoaşte. Doar îl citisem, dar versul lui avea forţa de a transmite „sonata” sufletului, cum frumos spusese unul dintre invitaţii prezenţi, numai că „sonata” lui nu e formată din trei, patru părţi, ci din „7 ”, fiecare cu un alt ritm interior, cu alt suflu. De când îl auzisem recitând poemele Adrianei Lisandru îşi ocupase locul. Atâtea calităţi la un singur om mai rar. Frumos în adevăratul sens al cuvântului şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Nu ştiu să fi întâlnit un recitator mai bun, actorul din el excela şi la acest capitol.

L-am abordat înainte de începerea lansării. Ştiam că va fi ocupat după aceea. Aveam să-i dau în dar „ poetica@”, mi s-a părut cel mai potrivit moment să-i înmânez cartea Lirei. Aflase de noi în tabăra de la Cisnădioara de le Maria Gabriela Dobrescu cu siguranţă. Am reuşit să-i smulg şi promisiunea că va veni pe site-ul Lirei, deşi timpul îi era cel mai mare duşman. La puţin timp a venit şi mi-a dăruit volumul care tocmai se lansa.
Un volum inedit şi cred că unic prin prezentare şi concepţie în interiorul căruia am găsit un plic cu o foaie de manuscris purtând semnătura maestrului, o filă de istorie valoroasă peste ani. M-a impresionat profund. Aveam sentimentul unui sfârşit de drum...

Preşedintele Fundaţiei Culturale Arania, Daniel Drăgan, a ţinut o frumoasă cuvântare despre activitatea d-lui Adrian Munteanu. Atât domnul Drăgan cât şi criticul Aurel Ion Brumaru au concluzionat „ încercarea lui Adrian Munteanu de a parcurge şi închide, cu şapte opriri un ciclu liric consacrat formei curate a sonetului(ea va găzdui deopotrivă o problemă metafizică şi una lingvistică) este, din câte ştiu, fără de pereche în literatura noastră, printre puţinele, probabil, în lume. Opinia mea e împărtăşită şi de alţi comentatori cu expertiză indubitabilă, ca de pildă eminentul Radu Cârneci.”
Nu au fost elogii. Nu avea nevoie. Avea deja un nume „şi unul bun” ca să citez o colegă de cenaclu. Acest volum însă încheia „un cerc liric”, un proiect la care autorul s-a supus în mod voit „Tot ceea ce mi-am propus să fac, am făcut, tot ce am simţit e aşternut în pagini. Voia ce-am voit-o!” spune autorul. Asta nu înseamnă că nu va mai scrie sonete, că se va retrage, „ nu am gânduri pesimiste, închei acest cerc să nu creadă alţii că sunt un fixist în primul rând, în al doilea rând am şi alte proiecte care vreau să le duc la bun sfârşit până mă mai rabdă Cel de sus”. Laurenţiu-Ciprian Tudor, iniţiator, alături de domnul Adrian Munteanu, al grupului de poezie, sunete şi culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov a venit în completarea celor spuse de cei doi, întregind astfel tabloul unui poet care cu siguranţă va rămâne o figură reprezentativă a literaturii braşovene.

„ Când să-i fi venit ideea că se pot aduna toate pasiunile sale actoriceşti, muzicale şi poetice într-un singur text numit sonet, nu se ştie. Oricum, pe la 55 de ani. Cert este că a avut nesăbuinţa să scrie pe cel dintâi volum al său SONETE 1, aşa că a fost nevoit să-l scoată şi pe următorul, SONETE 2. Apoi au apărut şi PAINGUL ORB (Sonete 3) şi Ferestre în cetate (Sonete 4), toate la editura Arania, pe care din 2008 a preluat-o. În 2009 a ieşit volumul 5 de sonete, FEMEIE !!!, la editura bucureşteană Minerva. Este o antologie a sonetului său de dragoste. La carte este adăugat un CD cu texte în interpretarea autorului. Un an mai târziu, în 2010, apare la editura DACIA volumul al şaselea de sonete, ORELE TĂCERII.
Cu volumul 7, revine la editura Arania, şi încheie proiectul sonetistic, pentru a face loc altor proiecte literare. Târziu, că aşa i-a fost şi parcursul, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor.

Pentru desăvârşirea serii au fost invitaţi muzicienii Silvan Stâncel şi Ovidiu Scridon care au susţinut un concert acoustic şi actorul Mihai Bica a recitat câteva sonete care au încântat publicul numeros, pentru că trebuie să spun, mansarda unde a avut loc evenimentul a fost plină.
La încheierea serii autorul a mulţumit tuturor celor care l-au ajutat şi susţinut „fără sprijinul lor şi cu structura mea interioară nu aş fi reuşit” conluzionând într-o sinceritate dezarmantă:„Este cazul să lăsăm falsa modestie la o parte. În Braşov s-a născut ceva care nu are corespondenţă. Nu s-a scris, cel puţin în spaţiul literar românesc, nu şapte, nici măcar cinci volume de sonete. Nu Adrian Munteanu, un scrib, ci noi cei care suferim aici, comunitatea noastră, trebuie să recunoaştem şi să ne bucurăm împreună, să mutăm capitala sonetului din Moldova la Braşov. Nimeni nu îşi doreşte o victorie personală...”
Într-o interpretare de excepţie care a înmărmurit toată suflarea a încheiat cu un frumos sonet „Vorba care moare”, „ Vorbe urzite…Vorbe rostite”, „ Vorba de duh şi vorba care doare /Zdrelindu-ţi carnea când nu poţi găsi /Un mal torid şi altul de răcoare/ Vorba fântână ca să poţi zidi/” , „ Vorbe…Vorbe...”

Ceea ce face volumul inedit, nu este doar faţa copertei realizată după un portret făcut autorului de Iulia Matei în care priveşte într-o lume numai de el ştiută , nici spatele copertei în care a selectat din numeroasele mesaje ale admiratoarelor şi tipărite pe toată coperta,ci unele sonete care au la sfârşitul lor două date 25 octombrie 2005-2 noiembrie 2011, 6 decembrie 2004 -25 august 2009 etc. despre care autorul spune „ Am adunat în anii din urmă peste 900 de sonete, însă, doar ceva mai mult de jumătate dintre ele s-au regăsit într-o carte, am purces la recitiri, refaceri, sau rescrieri integrale ale unora din textele de pe parcurs, nepublicate vreodată. Cred că şi ele au dreptul de a ieşi la lumină, de a nu rămâne doar într-un dialog cu propriul lor izvoditor.”

Un perfecţionist, îmi spun. Mi se întâmplase şi mie să reconstruiesc anumite gânduri după câteva luni, dar un „ochi vigilent ” sesizase mereu diferenţa. La sonetele dumnealui nu se simte asta, sunt un tot unitar, dar ce vorbesc, Adrian Munteanu este un profesionist, care poate desăvârşi creaţia. Momentul acela care te inundă, te îneacă, ei pixul şi începi să vâsleşti în marea de cuvinte până reuşeşti să dai valurile deoparte şi ajungi la mal, iei poezia în braţe ca pe o fiinţă iubită şi te simţi împlinit. Cred că asta face diferenţa între el şi alţi iubitori de sonete.
Se încheia o seară „irepetabilă" aşa cum îmi spusese iar eu nu pot decât să mulţumesc autorului pentru aceste bijuterii muzicale care aduc „ agonia” mai aproape de „ extaz”.

*sursele citate sunt din cartea autorului, de pe net şi înregistrarea video făcută în timpul lansării.