(Nuvelă cinematografică)

în amintirea scriitorului şi traducătorului Ioan COVACI

„Şi astăzi intru în casa ta – oaspe viclean,
oaspe vechi,
oaspe cu gânduri ascunse.
Să te păzeşti!
Mînile mele scapără primejdii.”
Lucian BLAGA

1.

– Realitatea şi ficţiunea, în romanul tânărului, dar deja celebrului nostru confrate Luca
Dumbrăveanu se întrepătrund, se completează şi se potentează reciproc. Iată care este reţeta reuşitei artistice a romanelor sale! – aproape ţipă cu voce piţigăiată binecunoscutul critic literar Gheorghiţă Tudorescu.
Îşi întrerupse discursul pentru câteva secunde, cât să-şi şteargă cu o batistă de culoare roz fruntea transpirată şi chelia de un roşu opărit ce semăna leit cu un fund de maimuţă şi să bea două înghiţituri de apă din paharul înalt în care pluteau două felii de lămâie, după care continuă cu aceeaşi voce de piţigoi:
– După cum am menţionat anterior, reuşita artistică şi literară a confratelui nostru
constă în drămuirea corectă a raportului dintre ficţiune şi realitate, în contopirea lor una într-alta, până ce fiecare dintre ele îşi pierd propria identitate...
Din nou pauză, batista roz, paharul cu apă...
Luca Dumbrăveanu şi-a adus aminte cum Gheorghiţă Tudorescu, încă pe când era profesor de română la liceu, obişnuia să-şi lipească cu apă, în care amesteca două-trei linguri de zahăr, şuviţele rebele de chelie. Vara, muştele roiau în jurul cheliei sale formând o aureolă de sfânt deasupra capului, iar elevii l-au poreclit «sfântul muştelor».
– Ba mai mult de atât, aş îndrăzni să spun că această minunată capodoperă a tânărului scriitor Luca Dumbrăveanu ne pune pe gânduri şi ne face să recunoaştem, fie că vrem, fie că nu vrem că ne aflăm în faţa unui autor cu sclipiri de geniu...
Poetul Pablo Ronişoreanu îl atinse cu cotul pe Luca Dumbrăveanu, să privească spre medicul chirurg Anton Paporoteanu care dădea afirmativ din cap după fiecare cuvânt rostit de critic. Părea că vede cum ies cuvintele din gura acestuia, le sorbea cu ochii, le vâna prin aer, le aduna în turme ca nu cumva sa fie irosite în zadar. Iar dacă ar fi observat că cineva neglijează cuvintele născute în chinuri grele, cu sudoare, mai mult ca sigur ar fi strigat, asemenea Marelui Profet: «Nu aruncaţi mărgăritare în faţa porcilor!».
Dumbrăveanu zâmbi şi îşi mută privirea spre rândul doi, unde între directoarea Palatului Cultural, madam Eugenia Cimpoieru şi redactorul şef al celui mai important cotidian local, Victor Zurbagiu ședea o femeie îmbrăcată în mov. Era frumoasă şi tristă ca o seară de toamnă, cu frunze prin aer plutind. Nu ştia cine este, nu o mai văzuse până atunci, dar privind-o simţea cum îi cresc în inimă fiori învăluindu-i sufletul cu o durere dulce-amară. Dintr-o dată simţi că o doreşte!
Da, o dorea... cu o dorinţă oarbă, de nestăpânit cum îşi doreşte copilul jucăria din vitrină, fiind în stare să se tăvălescă pe trotuarul din faţa magazinului, numai să o primească. Nu simţise asemenea dorinţă până atunci. Dar ceva îi spunea că de acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte...
Tocmai vroia să-l întrebe pe Pablo Ronişoreanu cine este femeia din rândul doi, dar acesta atingându-l din nou cu cotul, şopti:
– Cât i-ai promis de rage mai frumos decât măgăriţa lui Balaam: «celebru», «talentat»,
«sclipiri de geniu», «reuşeşte», «capodopera», «ne-a dăruit»... te perie frate mai ceva ca la –«Nufărul». Numai să nu-mi spui că ă-ă-ă... că aşa şi pe dincolo, că nu te cred, poţi să mă picuri cu ceară şi tot nu te cred.
– A-a-a nu! Nici vorbă... stai liniştit nu am de gând să îţi răspund că aşa sau pe dincolo,
nici cu ceară nu am de gând să te picur şi nici măcar nu am să te întreb cât i-ai dat tu în primăvară, când ţi-a prezentat volumul de poezii...
Pablo Ronişoreanu râse cu poftă ducându-şi pumnul la gură, prefăcându-se că tuşeşte.

* * *
Toată lumea literară a metropolei cunoştea lăcomia fără de margini pe care o poseda ca
pe un har divin criticul literar, profesorul universitar, omul de litere, Gheorghiţă Tudorescu, deoarece niciodată nu prezenta o carte «de-a futu-i pomană», cum îi plăcea lui să spună. Ci numai pentru o «pomană adevărată». De această «pomană» depindea viitorul cărţii, chiar şi a unui autor consacrat, cum era Luca Dumbrăveanu. Dacă era o «pomană grasă», cartea era prezentată ca o capodoperă strălucitoare, demnă de literatura universală, iar autorul ei un mare talent, ba câteodată cu sclipiri de geniu, comparat cu marii scriitori ai lumii «şi cu siguranţă îşi dobândise prin truda şi talentul său un colţişor în istoria literaturii române». Dacă se întâmpla o «pomană mai modestă» atunci cartea era prezentată ca o operă bună, sau câteodată foarte bună, iar scriitorul promitea... Pomană slabă nu există!
Dar cu toată lăcomia care-i curgea prin vene, i se citea în ochi şi pe faţă, se simţea în fiacare cuvânt, în ridurile care îi apăreau pe frunte, în strâmbăturile nasului, în felul cum respira şi îşi ştergea chelia, Tudorescu niciodată nu ar fi prezentat cartea unui autor slab – «unui scriitoraş, colea şi el la marginea lumii literare», sau a unui debutant.
Nu nenicule, aşa nu mergea! Dacă îl vroiai pe Gheorghiţă Tudorescu naş literar, atunci era musai să treci mai întâi prin focul purificator al lui Leonte Moisescu sau al lui Horaţiu Bureanu, critici literari care îşi făceau treaba «de-a futui pomana», dar şi-o făceau corect «în numele literaturii, a scrisului şi sfântului talent!». Abia după ce unul din aceşti doi truditori ai ogorului literar, sau chiar amândoi, rosteau în scris câteva cuvinte de bine despre tine, în una din cele trei reviste literare de prestigiu la care era abonat Grigoriţă Tudorescu şi pe care chiar le citea în fiecare dimineaţă în timp ce îşi servea cafeaua, abia atunci puteai să îndrăzneşti să-l inviţi pe marele cărturar şi fariseu (mai mult fariseu decât cărturar) la botezul «marii tale capodopere» sau a «unei opere de mare valoare», asta depindea de «pomana» pe care o primea. De această pomană depindea într-un fel sau altul «strălucitul viitor al carierei tale literare».
Şi chiar de nu l-ai fi vrut naş pe «sfântul muştelor» erai nevoit să-l ai, deoarece altfel nu se putea, era o lege nescrisă a literaturii metropolei şi dacă nu o respectai te trezeai dintr-o dată citind în una din cele trei reviste, precum că opera ta, trecută prin focul purificator al celor doi iluştrii critici literari pomeniţi mai sus «atât de apreciată şi lăudată de o critică subiectivă», nu e chiar aşa o mare operă, că avea foarte multe lacune şi neajunsuri, că aşa şi pe dincolo, dar bineînţeles asta se poate trece cu vederea tânărului autor, i se poate ierta, sau se poate pune pe seama lipsei de experienţă, că de fapt cu toţi avem perioade proaste în care... bla-bla-bla, bla-bla-bla... «dar autorul, totuşi, promite şi aşteptăm cu mare nerăbdare viitoarea lui carte, care cu siguranţă va fi un real succes». Următoarea carte, după o «pomană grasă» bineînţeles că era un real succes, altfel riscai să fi aruncat afară din lumea literară «în întunericul veşnic al anonimatului», iar numele să-ţi fie şters pe veci din istoria literaturii.
Dar în fond şi la urma urmei cărui autor nu-i place să-i fie lăudată opera? Cărui părinte nu-i tresare inima de bucurie când copiii săi sunt vorbiţi de bine?... Fie un scriitor consacrat, fie un începător, toţi se bucurau când aveau alături numele marelui critic Gheorghiţă Tudorescu.

* * *
Aplauze, felicitări, flori, strângeri de mâini, pupături, autografe, şampanie, pişcoturi, prieteni, admiratoare şi femeia îmbrăcată în mov...
Dar unde este?...
– Ce surprize ne mai pregătiţi domnule Dumbrăveanu? îi vâră reportofonul sub nas o
reporteră de la cotidianul la care Victor Zurbăgeanu era redactor şef.
– Dacă vă spun acum, nu va mai fi surpriză, îi zâmbi fetei.
– Totuşi, aşa în mare...
– Voi scrie o nuvelă.
– Despre? – insistă fata.
– Nu ştiu care va fi subiectul nuvelei, nici care va fi titlul, dar în schimb ştiu cum va fi
personajul.
– Ne puteţi descrie în câteva cuvinte eroul nuvelei?
– Da, într-un cuvânt – IDEAL!
Fata l-ar mai fi întrebat ceva, dar Luca o salută respectuos şi se pierdu în mulţime,
căutând-o din ochi pe femeia în mov. Nu era nicăieri, probabil plecase demult.
Plecă şi el fără să-şi ia rămas bun de la invitaţii săi. Toţi se adunaseră în mici grupuri, beau şampanie, discutau şi râdeau, ce nevoie mai aveau de el?...

* * *
Putea să meargă şi pe jos deoarece nu stătea departe de biblioteca în care avusese loc lansarea romanului său, dar luă un taxi. Se grăbea. Acasă, pe o foaie A4 îl aştepta nou născutul personaj, viitorul erou al nuvelei pe care o va scrie – un personaj ideal!
Coborând din taxi și-a adus aminte de femeia îmbrăcată în mov.
Cine era?...
De ce plecase atât de repede?...
A venit cu madam Cimpoieru, cu Victor Zurbagiu sau se aşezase întâmplător între ei?...
Începuseră să-l macine întrebările.

Va urma.