Îl mână gândul să se întoarcă spre băiatul, care-şi duce la subsuoară tabla de şah, pentru a-i spune clar şi răspicat să înceteze să-l mai urmărească. Şi se trezeşte răcnind: “Roiu de lângă mine!”, însă chiar atunci îşi dă seama că de două ore încoace, în timp ce el se abătea de la plimbare, fie într-un magazin de ceasuri, fie într-un magazin de parfumuri, fie într-un magazin de cărţi, copilul se oprea şi el, se aşeza pe marginea trotuarului, îşi desfăşura alături tabla de şah, se apuca să aranjeze piesele, dar niciodată nu reuşea să înceapă o partidă, întrucât el, acum-izgonitorul, satisfăcându-şi curiozităţile, îşi relua drumul searbăd, hai-hui, iar puştiul se repezea să amestece albele cu negrele, numai să nu-i piardă urma. Privindu-l cum goneşte de rupe pământul, îi pare rău că l-a alungat şi nu ştie cum să-şi mai strecoare, pe chipul tulburat de apucăturile bolnăvicioase, zâmbetul ştrengăresc pricinuit de entuziasmul straniu al tânărului de a se aţine rutinei sale.
Prea mândru pentru a-l chema inapoi, preferă să-şi continue drumul până în dreptul primului magazin; se apropie de vitrina acestuia, îşi face mâinile boltă deasupra frunţii şi se uită înăuntru. Pe tejghea, vânzătoarea, cu trăsături fizice încă de nedistins, şi-a înşirat andrelele şi împletitura; tricotează; apoi, îşi lasă privirea să urce scara spre mezanin şi nu poate să nu observe că, în momentul în care lumina săgetează vitrina, treptele se strâmbă, iar picioarele ochilor săi devin piezişi; ca să-şi recăpete echilibrul, renunţă la strădania de a cerceta obiectele de acolo şi puţinii cumpărători aplecaţi asupra acestora, îşi trece mâinile pe lângă corp şi, cu un aer aristrocratic, se îndreaptă spre intrarea în magazin. Fără să priceapă motivul emoţiilor ce-l încearcă, îşi înghite nodul din gât, trage cu înverşunare aer în piept, se propteşte în mânerul uşii. Dacă s-a aşteptat tot timpul ca sosirea sa să fie anunţată doar de un zornăit al clopoţelului de deasupra uşii, pur şi simplu a tresăltat de spaimă când dăngătul unui clopot ca de biserică a facut ca vânzătoarea bătrână să se ridice în capul oaselor, să-l ţintuiască în loc cu dispreţul unor ochi ce se chinuiră îndelung să se caţere deasupra ochelarilor. Nu uită că este adult până în măduva oaselor, aşa că se sileşte să-şi recapete alura arogantă; se mişcă ursuz - cu pas îndesat, cu ecoul podelei scârţâinde dindărăt - către femeia care-şi pregăti degrabă răspunsuri la toate întrebările posibile ale acestuia. Bărbatul se opreşte brusc fără o inenţie anume, dă impresia că examinează nişte tinichele sau că încearcă să găsească clopotul asurzitor, însă vânzătoarea conştientizează că este complet dezinteresat de obiectele expuse spre vânzare şi se hotărăşte să-i pună întrebarea tipică: “Vă pot ajuta cu ceva?” El, lovit de vocea ei guturală, se trezeşte din reverie şi, fără să răspundă, continuă să calce cu gravitate şi cu zgomot; atrage spre el căutături deranjate din partea celorlalţi clienţi; figura devine inexpresivă.
Femeia şi-a ascuns lucrătura, aşa că pe tejghea se găseşte numai un bol cu dulciuri de dăruit copiilor ce-şi însoţesc părinţii la cumpărături. Bărbatul ajunge în dreptul tejghelei, se controbăie prin buzunare, scoate o bancnotă de 100 de lei, o zvârle batjocoritor spre femeie; în loc să se oprească pe suprafaţa de sticlă, bancnota alunecă pe aceasta şi cade la picioarele vânzătoarei; furia îi înroşeşte acesteia obrajii, iar ochiul drept i se zbate; bărbatul rânjeşte, ea nu comentează şi se apleacă să ridice banul; în tot acest timp, el vâră mâna în bol, amestecă cu puţin zgomot ciocolăţelele, bomboanele cu arome diferite, acadelele, dropsurile, caramelele, ca şi când ar fi tras la sorţi; în final, îşi alege o bomboană, femeia se ridică şi ţine bancnota între degete, neslăbindu-l din priviri; el desface lacom ambalajul bomboanei-bomboana este de fapt o caramelă, iar el strâmbă din nas, nefiind pe deplin mulţumit de alegere; îşi scoate limba ca un copil, aşază caramela pe vârful limbii, îşi trage limba în gură, începe să molfăie; vânzătoarea este vădit iritată, bărbatul, mutându-şi bomboana de pe o măsea pe alta, rosteşte poruncitor: “Vreau cea mai mare tablă de şah!”. Femeia îi întoarce scurt: “Nu vindem aşa ceva!” Figura omului rămâne imobilă; femeia rânjeşte; surâsul îi strânge ambii obraji în două cicatrice asemenea unor tăieturi de cuţit, iar ochii lui se prăbuşesc, de pe contururile acelor semne, până în hăul căscat în pomeţi, urgia din prăpastia de piele şi carne purtându-i gândul spre faţa spălăcită a copilului, pe care l-a alungat cu puţin timp în urmă; imaginea îl răscoleşte, scuipă pe tejghea resturile mestecate de caramelă şi, cu un calm zeflemitor: “Prea bine! Din banii ăştia să vă cumpăraţi măcar una!”. Se întoarce pe câlcâie, adoptă postura aristrocratică şi iese pe nesimţite din magazin. Pe nesimţite, căci vânzătoarea este într-atât de şocată încât a amuţit complet, iar priveliştea dinaintea ochilor s-a întunecat; lasă bancnota să coboare peste resturile îmbibate în salivă. Se termină muzica în surdină de pe discul pick-up-ului. Ar trebui să-l pună pe partea cealaltă.
Starea nu-i permite să revină acasă. Cu toate că nu starea este de vină, ci năzărirea ce nu-i dă pace încă de când a ieşit pe uşa magazinului: va ajunge acasă, iar în hol îl aşteaptă oglinda pe lângă care nu poate trece nepăsător, trebuind să-şi admire frumuseţea pe care a împărţit-o benevol, şi în ziua aceea, întregului oraş; nu va mai fi singur în reflexiile acelea, ci, atât cât îşi va cerceta faţa şi hainele, îndărăt va fi necăjit de un băiat care, întors cu spatele, aleargă, în direcţie opusă, de rupe pământul, şi, oricât ar vrea să-l scoată din lumea sa, copilul se va lovi, chit că undeva în zare, de cuierul din hol. Totuşi ar putea să mute oglinda în dreptul ferestrei şi să-l elibereze în răscrucea dintre cer şi pământ, însă oglinda e prea grea pentru a o urni de unul singur, iar dacă ar încerca şi s-ar sparge, nu şi-ar putea ierta nicicând nesăbuinţa şi, drept pedeapsă, ar înnebuni pe loc. Tocmai din acest motiv, simte nevoia să se plimbe prin parcul teatrului, sperând că va scăpa de năpastă. Până când va ajunge acolo are să comande urechilor să pună scândură peste scândură, pe urmă să treacă prin ele două cuie zdravene pentru a îngrădi larma oraşului. În schimb nu are cum să-şi sugrume vederea, aşa că este nevoit să-şi pogoare ochii fie în zbârciturile asfaltului, fie să-i proptească în tencuiala zdrelită a clădirilor, fie să scruteze cu ei chiar şi cele mai fine riduri ale orăşenilor, toate aceste imperfecţiuni strecurându-i în orice gând întrebarea: “oare copilaşul acela avea hainele zdrenţuite?”, pentru că fu atât de mânios când l-a repezit din calea sa, încât şi-a şters din memorie toată materialitatea puştiului şi a păstrat numai teama şi goana lui.
În mijlocul parcului se află un heleşteu, ale cărui maluri sunt păzite din trei părţi de câteva clădiri. Una este teatrul, celelalte sunt ruine. Dincolo de lac, parcul mai continuă doar cât să mai încapă doi stejari şi două bănci, pe urmă se sfârşeşte, odată cu oraşul, într-o zonă împrejmuită de un gard de fier, a cărui urzeală este tăiată în mai multe locuri. Barbatul coboară o alee până la teatru, trece alert pe lângă construcţie fără să-i arunce nicio privire, se apropie de heleşteul pe care plustesc raţe sălbatice şi lebede. Îşi scoate portofelul, îşi scoate banii rămaşi, îşi pune, tacticos portofelul la loc în buzunar, rupe banii în bucăţi din ce în ce mai mici, pe care le aruncă în apă, iar păsările, crezând că e mâncare, se avântă cu poftă să se sature din ele. Nu-l mişcă deloc această scenă; înconjoară lacul cu o singură intenţie: aceea de a nu mai vedea nicio dâră care să-i amintească de copilul pe care l-a izgonit. Se strecoară, cu grijă pentru a nu-şi jerpeli hainele, printr-o despicătură a gardului şi are să se piardă printre costişele de dincolo de târg până ce lumina se va scutura în întuneric şi atunci, fiind sigur că nu va mai distinge nicio linie de pământ, nicio groapă, va putea contempla dacă merită să-şi înceapă o scurtă viaţă de pustinic pentru a se spăla de toată aroganţa.