Sigur că artiștii sunt schizofrenici, trăsniți, cum ar putea să transceandă altfel?

Unde aș putea găsi un Mozart, căruia să-i fiu un biet Salieri?

Îmi spune că îi place Vargas Llosa și îmi descrie o scenă scabroasă în care personajul principal, un bătrân mucilaginos își taie cu meticulozitate unghiile de la picioare, le netezește cu pila, umezindu-și degetele cu salivă să curețe praful unghiilor, își smulge cu mișcări rapide părul alb, tare, din nas, într-un ritual care îi dă siguranță, înainte de a face dragoste cu nevasta mai tânără cu treizeci de ani.

La urma urmei nu contează dacă premisele sunt sau nu adevărate, contează coerența sistemului, asta îi dă viață, frumusețe.

Jan l-a muștruluit pe Emil că și-a părăsit catedra la Politehnică pentru un post de translator la Reporters sans frontieres. ”Te-ai apucat cumva și de trafic de valută?” Emil s-a înroșit și l-a întrebat la rându-i: ”Dar tu, tu ce faci?”. Jan a hohotit răspunzându-i că bea bere. ”Foarte bine, tu bei bere, eu fac bani.”

- Cel mai bine pentru el ar fi să capete o bursă în străinătate, să audieze cursuri, să pună mâna pe cărțile la care nu a avut acces până acum.
- Ei, chiar așa? am pufnit. Am văzut cum se crispează și am realizat cât de mult ține la el. Cu o condiție, bursa asta să nu fie în Germania. I-am amintit de o discuție avută recent cu Jan. Citisem ”Dimensiunea românească a existenței”, în care Mircea Vulcănescu face și o teorie a ispitelor, conform căreia poporul român a avut parte, de-a lungul istoriei de mai multe influențe, tentații cărora le-a cedat mai mult sau mai puțin. Una dintre ele, pe lângă cea slavă, franceză, balcanică, era și cea germană, caracterizată prin profunzime. L-am întrebat dacă nu cumva autorul greșise afirmând că germanii sunt profunzi. Mi-a răspuns că este unul dintre multele cazuri în care un cuvânt suferă transformări semnatice sau pur și simplu este utilizat într-un anume sens, în perspectiva lui Vulcănescu, profunzimea fiind înțeleasă ca o analiză a cauzalității din aproape în aproape, ea nefiind sinonimă cu accederea la esență. ”Când afirmi despre cineva că a spus ceva profund, adânc, faci gestul reflex de a arăta spre pământ când de fapt ar trebui să ridici mâna spre cer, spre divinitate. Iată unul dintre puținele cazuri în care ai dreptate și unul dintre motivele pentru care nu-i pot suporta pe nemți.”
- Ar fi bine în Franța. Am citit că sunt acum niște burse la Institut de vreo opt zece mii de franci. Cu banii ăștia și-ar permite să meargă chiar și la Maxim’s, Moulin Rouge sau la Folie Bergere. Mi-l și imaginez locuind într-o mansardă în Cartierul latin, cum i s-ar face poftă noaptea de o bere și ar coborî la cârciuma din colț...
- ...unde ar putea întâlni nepotul unui prinț rus scăpătat, un pictor avangardist sau un nebun simpatic abia scăpat de la balamuc.
Marșam amândoi zâmbind, pe scenariul acela, imaginându-ne boema de prin cărțile citite transpusă în realitate:
- Nici nu-ți dai seama ce-ar însemna o schimbare pentru el acum. Este din ce în ce mai blazat...

Prin ce resort afectiv și-a adus aminte că-mi spusese de acel vis pe care l-a reprodus cu detalii la trezire? și despre care și-ar fi dorit să scriu cândva, să-l inserez într-un text, ca o frântură de ADN în trupul poveștilor mele: într-o zi a apărut pe străzile orașului o caleașcă cu blazon auriu, trasă de patru cai negri, care mergea singură. El era singurul care o vedea. A doua zi a mai apărut una și, treptat, treptat, metropola s-a umplut de calești. În același timp, însă, în același ritm au început să se împuțineze locuitorii, până când orașul a rămas gol, macabru, lipsit de sens, ca în picturile lui Dali. Chiar că ar merita o psihanaliză visul ăsta.

Citea un referat în ședința de catedră. De fapt notase câteva idei și citate care să le susțină, pe foi volante. La un moment dat a enunțat un citat, dar autorul și cartea din care era extras se aflau în altă parte. A urmat un moment de suspans, Liviu deja se fâstâcise, căutând de-a lungul paginilor. Era prea târziu însă, pentru că Jan rostise deja acele nume. ”Îți dai seama? Erau vreo treizeci de inși acolo. De atunci Livache are o spaimă teoretică față de mine.”

Îi pusese mâna pe umăr și Jan rămase nemișcat. Era evidentă maniera nepoliticoasă de a-ți face simțită prezența. Intrusul făcu un pas lateral și cu mâna încă sprijinită de umăr se aplecă afișând un zâmbet subțire, forțat. Îi fusese elev la liceu și în primul an de facultate. Abandonase Politehnica în al treilea an, acum era fizician. Discuția lâncezea, nu se văzuseră de șapte ani și nu aveau nimic a-și spune. În primul rând era lipsa de disponibilitate a lui Jan care ducea, deseori, cum îi plăcea să spună, politețea până la martiriu.
- De fapt nu mă cheamă Petre, ci Peter, sunt ungur. Mi se adresă parcă în dorința de a umple crevasa care se adâncea.
- Nu ai deloc accent.
- Nu am avut niciodată, zise cu orgoliu împletit cu ironie. În clasa zecea Jan îmi preda economie politică, marxism dar nici atunci nu aveam accent, adăugă cu zâmbetul acela lipit de față, ca un afiș prost lipit.
Aluzia la orele de marxism i-a accentuat starea de supărare lui Jan:
- În primul rând nu țin minte să fi predat vreodată economie politică cât am fost profesor de liceu și chiar dacă ar fi adevărat, între 71’-74’ materia conținea 80% economie capitalistă, programa nefiind atât de rigidă. Îți puteai permite să lași capitolele destinate socialismului în ultimele patru cinci ore pe care le puteai dilua, să asculți potențialii corijenți, să închei mediile.
De ce oare trebuia să se justifice, singura explicație fiind aversiunea față de Peter.
- Dragul meu, tu ești un băiat inteligent dar iremediabil atins de paranoia, desigur că nu are niciun efect ce-ți spun. Lasă-mă-n pace, realmente mă plictisești. Dacă ne mai întâlnim vreau să ne salutăm, te voi întreba ce mai faci și la revedere, atât.
Peter se ridică brusc de la masă, fără a saluta măcar.
- Doamne, este atât de obositor. Mi-am mai făcut un inamic dar n-am avut încotro, trebuia să fac coupe-ul. Acum, pe fondul convingerii induse că majoritatea românilor au ceva cu maghiarii, o să creadă cine știe ce bazaconii.

I-am spus de interviul pe care îl văzusem cu o seară în urmă. Întrebat fiind ce l-a impresionat cel mai mult cât a fost președinte, Havel a răspuns că a rămas surprins să constate că în relațiile dintre state un rol important are simpatia sau antipatia pe care și-o poartă liderii, care prevalează uneori chiar asupra intereselor imediate ale popoarelor pe care le reprezintă. Relațiile personale sunt cele mai importante. Acolo unde sunt opinii fundamentale opuse, simpatiile reciproce pot crea punți de comunicare, posibilitatea acceptării unor concesii. Este notorie de exemplu, prietenia dintre fostul ministru Eduard Șevarnadze și secretarul de stat James Baker. Aici chiar ar fi o discuție interesantă, având în vedere faptul că Șevarnadze a devenit președintele Georgiei, dacă nu cumva a fost un pariu greșit, în urma căruia americanii au pierdut preconizata influență în zona Mării Negre și Caucaz.

Era nervos. Se întâlnise cu criticul literar A., care încercase într-o carte apărută înainte de 1990, să demonstreze că Eminescu a fost premarxist. Era directorul unei reviste literare și al unei edituri de stat. Venea de la o lansare de carte a lui Țuțea.
”Este genial omul domnule. Ah, ce rău îmi pare că nu am auzit de acest om pe vremea Ceaușescu: poate aș fi găsit un subterfugiu să-l public”, îi spusese cu o nerușinată candoare.
- Câtă ipocrizie, zise Jan, strivind țigara până la descompunere în scrumieră. Dacă era un adevărat om de cultură ar fi trebuit să știe de Țuțea și în acea perioadă. Știi ce m-a întrebat? Dacă știu că a apărut în ”Politichia” un articol care-l atacă pe academicianul K. Adicătelea, nu cumva l-am pus eu pe Doru să-l tragă nițel în țeapă. Bine domnule, dacă e așa, înseamnă că eu sunt o adevărată eminență cenușie în țara asta... Lucian, spune-mi te rog, îl cunoști cumva pe ăsta care a scris articolul, uite am ziarul la mine, din întâmplare, adăugă zâmbind.
- Da. A terminat Filologia prin 88’, a stat în Grozăvești, l-am cunoscut la o paranghelie în cămine. Mi se pare că era la secția română-germană.
- Aha, e clar, fii atent ce lucrătură. Păi ăsta cred că i-a fost student în perioada aia. Probabil că au păstrat legătura. Pun pariu că articolul e scris de fapt de A. În felul ăsta a împușcat doi iepuri, și-a lovit colegul dezvăluind din aranjamentele de culise ale catedrei lui K., culpabilizându-mă pe mine, aruncând pisica lui Bulgakov la mine în curte. Și mai spuneți voi că am devenit prea suspicios! Știu că nu e bine să stai prea mult starea asta dar ce să fac dacă totul mi se confirmă de fiecare dată, completă sugubăț.