suntem singuri şi goi
ca o pădure fără anotimp

numai tablourile tale cu roze
din vremea în care iubeam amândoi
acelaşi pirat orb a lui Stevenson
numai ele în frumuseţea lor adâncă
mai amintesc de vremea aceea
în care bucuria ne bătea mai tare decât inima

iubirea e un zbor urcat la stele
dar rătăcit uneori de la reguli
un zeu bizar care îţi cere
să-ţi amputezi sentimentele în schimbul veşniciei

un cântec de laudă ce uită să amintească
de ocna artistului
ce nu-şi înconvoaie spinarea
şi nu se supune loviturii de bici

tu spui că fiecare floare e o amintire
a oamenilor despre rai
dar ai început să te îndoieşti de logica lor
ca un pictor rău
ce ţine lumina ascunsă în pivniţe
şi nu-şi mai învaţă mâinile să iubească

nu poţi picta doar frumosul ţi-am spus
trebuie să inventezi amănunte
să construieşti o imagine vie dincolo de cea moartă

să pescuieşti mereu umbra îngerului
ascuns printre oameni