Lumea lui Octo-Yuè1 se înalţă undeva sus, deasupra norilor, ea este o picătură de galben acoperită de un ochi albastru, numit ochi dumnezeiesc, lumea aceasta este o ciutură de apă nevăzută, care curge, toamna, pe buzele nimfelor, şi cât de multe aş mai putea spune, dragă Laura, despre Octo-Yuè, dacă nu ar fi fost vina asta atât de acută că te-am lăsat, ca data trecută, din nou singură, şi, totuşi, eu ştiu, ai reuşit să ne vezi, pe mine şi pe tatăl meu, descoperind taina fluturilor care intră, pe o portiţă mică, într-un castel de nisip regal. Ce nu ştii tu, mamă, e că tata mi-a spus, cu teamă, atunci, „Ştii, copile, mama ta este ca o floare captivă într-o bucăţică de chihlimbar, ea nu este cu adevărat fericită…”, asta mi-a spus, şi nici măcar nu ştia dacă era întocmai adevărat ceea ce îmi spunea. Sau, mai ales, dacă îmi spunea asta bine. Vezi tu, Laura, eu îl înţeleg bine pe tata, însă, mămică, eu semăn prea mult cu tine ca să ştiu cum eşti tu. Şi să mai ştiu că şi tata ar avea, oarecum, dreptate, dacă el ar fi spus atunci acele cuvinte altfel, cu o altă intonaţie. De fapt, el era atunci supărat. Că nu erai şi tu acolo, cu noi, să simţi şi tu cum văd fluturii intrând în castelele de nisip regal, fiecare în acela care i-ar fi plăcut cel mai mult, în viaţa lor de numai o zi.

Mamă, am cunoscut o fetiţă, ea se numeşte Dora, şi un băieţel, el se numeşte Floriel. De fapt, mai mulţi copilaşi, dar Dora şi Floriel îmi sunt mie cei mai dragi. De fapt lui Floriel noi îi spunem Riel, asta i-a venit în minte Dorei, la început, apoi, după câteva zile, Riel ne-a implorat să îi spunem Ryeline. Şi aşa, mamă, acum sunt cu Dora şi cu Ryeline, aici, în lumea asta a unei lumi, numită Octo-Yuè.

S-a lăsat peste noi chiar toamna cea lipicioasă, cu toate fructele ei marine, după cum, desigur, bănuieşti, marea de aici este atât de albastră! Mai ales, plină de sclipici, ca zăpada, de fapt şi de drept, aşa pare, ca o pătură de zăpadă albastră. Dora îmi spune că semăn foarte mult cu Lyl, fratele ei care s-a dus la Doamne Cel de Sus (pe când, sărăcuţul, chiar era mai mic, la ani, decât mine), îmi mai spune că semăn aşa de mult cu Lyl, încât uneori, când rostesc anumite cuvinte, îi vine dintr-odată să plângă. Ryeline nu e atât de profund ca şi mine, mama mea dulce, însă el este, în schimb, neasemuit de frumos în blândeţe. Ai înţelege dacă ai şti cum e pe aici, în Octo-Yuè-ul acesta plin de frumuseţi. Toţi copiii sunt aşa de gingaşi, dar absolut toţi, dacă pot să spun aşa, în afară de unul, şi, să mă ierte dânsul că o spun, dar Spin e cel mai neastâmpărat. Dar şi cu el mă înţeleg de minune, dragă mamă. Odată mi-a spus că sunt mai urât decât el, însă eu nu m-am supărat atunci pe Spin, îţi spun ţie toate acestea ca să înţelegi şi dumneata cum e Spin cu adevărat.

Cu Dora mă joc adesea „Cuburile”. Ea, bineînţeles, îl aşază pe primul, se gândeşte la un cuvânt, îl scrie pe un bileţel, şi îl ascunde în cubul ei, de o anumită culoare, care are, bineînţeles, o anumită vibraţie energetică, proprie numai lui, ştii, mamă? Apoi, ajutându-mă de simţurile mele, şi de vibraţia cubului, eu trebuie să ghicesc ce cuvânt a ascuns ea înăuntru, şi apoi, dacă ghicesc, am dreptul să aşez şi eu propriul meu cub, cu propriul lui bileţel. Şi tot aşa, dragă Laura, până unul din noi greşeşte. Ştiu că şi ţie ăsta ţi-ar părea şi ţie un joc nemaipomenit de frumos. Şi mi-ai spune, „Mihăiţă, fiecare cub pe care tu l-ai aşezat tu e mai frumos decât raza unui soare cu miliarde de perciuni, care ne luminează şi pe noi, de foarte, foarte departe, mai frumos încă decât cărăbuşul acela de mai, care şi-a pus în gând să iasă cât de repede afară dintr-o mofturoasă floare de iasomie, cu gândul, firesc, de a zburătăci spre o alta, cu siguranţă încă şi mai mofturoasă.”, cam astea mi le-ai spune, că doar te cunosc, dulcea mea, nebuna mea mamă…” Dar să ştii că nu e tocmai aşa. Adică nu e chiar atât de greu să ghiceşti cuvintele scrise pe bileţelele ascunse în cuburi. Cele mai multe am ghicit 7, şi asta e foarte greu, ai fi mândră de mine. M-ai întreba acum, un pic temătoare, ca nu cumva să mă supăr, „Dar nu sunt oare 7 oarecum puţine?” Nu, nu sunt puţine, mamă, doar că fiecare cuvânt nou este din ce în ce mai greu de ghicit, aşa e jocul ăsta cu cuburi. Dora a ghicit 9, şi asta chiar e ceva…

Pe când ţie ţi-ar plăcea acum să mă ţii în braţe, uite cum te-am ghicit, cum am ghicit că ţie-e dor, ca şi cum aş fi găsit cuvântul ascuns într-un cub de-al tău, dragă mamă. Ştii, mami, eu pot vedea plaja cea cu nisipuri albe, regale, te pot vedea chiar şi pe dumneata, dulce mamă, cum mă aştepţi să cobor din Eneea astrală până pe plajă, de fapt, doar una din plajele Eneii. În fapt, aş alerga chiar acum înspre tine, şi tu m-ai prinde în braţele tale caline, aşa drăgăstoasă şi caldă cum eşti tu, mamă. E târziu, se scutură frunzele, şi Octo-Yuè e pe sfârşite. Ştii ceva, dragă mămică? Ştiu că şi tu mă visezi. Şi eu am picioruşele de chihlimbar, ca şi tine.