scriam așa la nervi
primăvara mi se zbătea în pumni
cădeau petalele, se răvășeau toate frumusețile alea de vorbe și intenții
construite în spațiile invernale
uite, mă, ziceam, ce seamănă oamenii ăștia cu mine, dar parcă nu
uite, ce bine e să nu arunci ușile-n mare
să ai mereu una pe care să ieși
singur și revoltător
în plină tranzacție
să fredonezi cântece franțuzești în vârful buzelor
și să ți se pară lumea mică cât o monedă de ciocolată
din care să muști când ți-e poftă câte un pic, câte un pic
până nu-ți mai rămân decât degetele murdare
le lingi și gata, parcă nu s-a întâmplat nimic
ce singuri trec melcii pe sub ploi
nici o primăvară nu va fi ca tine
nici un geamăn nu-ți poartă mirosul
primăvară, iartă-mă că te-am strâns așa tare
o să-ți dau drumul, îți dau drumul
în cele din urmă vina nu e o problemă de fond
o să înlocuiesc câteva verbe și câteva cifre
telefoanele vor suna în alte universuri
am chef să mă respir
să mă opresc
și să mă respir
pe mine