Împletesc cărămizi și scânduri în cuie,
Ca niște gigantice flori de lămâie.
În lacrimi înstelate zorile cad.
Vara câmpurile nopții îmi ard.

De pretutindeni ridic în albastru
În fugă liberă de cal măiastru,
Cerul înălțat din imaginație
Dincolo de îngeri și de creație.

Ca un rob al uscatelor frunze,
Ce interpretează zboruri confuze,
Mă las subjugat în sprânceană
Lângă tâmpla verde de lângă geană.
Și tot așa, trec pe lângă fântâni,
Scârțâind cumpăni, răscruci și nebuni.