Cindva ( cind deja nu mai credeam ca moartea poate fi trasa pe sfoara) am facut parte dintr-o comunitate , una din multele care incercau sa aduca bucurii si cumva consolare prin fericire, copiilor bolnavi de cancer in stadiu final. O fetita ,Svetlana o chema, venita-n tara din ucraina suferea de leucemie , era o fetita tacuta, unul din acei copii crescuti in lipsa de orice un copil ar putea sa vrea.Sau macar sa aiba Am intrebat-o ce si-ar dorii. S-a uitat la mine mirata. O pereche de pantofi de lac roz mi-a raspuns. A primit pantofii si, parca s-ar fi bucurat de ei. Nu stiu. Apoi a vrut un aparat mic de radio cu casti, dar sa prinda post rusesesc. de asta parca s-a bucurat mai mult. Apoi mi-a cerut o papusa Barbie, cind i-am dus-o Svetlana deja murise... Am stat asa nauca o vreme cu papusa inutila-n mina apoi am pus-o pe patul Svetlanei si-am plecat .Asa si cu avioanele tale..e o poezie care doare.viata doare.