o priveam nenăscut
cum își cernea cu răbdare nisipul
și cum fiecărui fir îi dădea strălucire
așezându-l apoi atent pe fiecare la locul lui
nu înțelegeam la ce bun atâta migală
atâta timp pierdut pe acel țărm
ca să șlefuiești acele fire de nisip
care le urmă-ți vor fi universul
într-o zi privii spre castelele terminate
foarte frumos decorate cu multe scoici
pescuite cu trudă dimineața devreme
și totuși le mai lipsea ceva

și într-un exces de zel abia născut
am pornit hotărât spre țărm nimicind totul
eram cel mai puternic val

am făcut liniște pe țărm pentru mulți ani
până când într-o zi am revăzut-o
era acolo șlefuind din nou cu migală
aceleași fire de nisip sau altele
(nici nu mai știu ce importanță avea)
fusese liniște prea mult timp
nu se mai auzise nimic de ea

și ce-i venise acum să se apuce din nou de construit
nu știa doar că sunt efemere castelele de nisip
și că furtuni pândeau din adânc
n-o mai înțelegeam dar privind-o
am lăsat-o să cearnă din nou

fiecare nisip e-un castel dărâmat
cu istoria și nălucirile sale
cu happy-end-uri sau nu

să văd

eram acum la sfârșit cel mai răbdător val?