Mariana

Îți va fi greu cu mine, îi spuneam. Există într-o seamă de persoane o predispoziție sălbatică de-a se comporta invers, de-a iubi ura, de exemplu. Nu m-a crezut. Doar atunci când a văzut că nu-i de ajuns scrisul, că nici sculptura sau muzica nu mă ajută destul, a cuprins-o o ușoară bănuială. A durat mult până a înțeles de ce beau și ce fel de salvare e alcoolul. Până când și-a dat seama că nu eu sunt fenomenul ei.
Ne-am despărțit civilizat, discutând lucruri nesemnificative la o cafea, ultima pe care am băut-o împreună la măsuța cumpărată prin mica publicitate. O dimineață în care nu mai conta pentru nici unul vocabularul elegant sau temele mari - o dimineață comună multor cupluri care se trezesc într-o blândă atmosferă de sâmbătă și nu au nimic programat pentru ziua aceea.
Ea n-a închis problema definitiv, admițând că ar fi posibilă o viitoare experiență, după rateul ce ne bântuia momentul. Nici eu n-am exclus posibilitatea și astfel ne-am ascuns reciproc stânjeneala. „Mai vrei zahăr?”, „Nu, e bună așa”, apoi ea mi-a povestit o întâmplare veselă din facultate iar eu una din armată. Se putea spune că nu ne despărțeam, că era o dimineață normală, fără conotații stridente.
La gară aproape că-mi părea rău: ne-am pupat convențional, ne-am urat succes, erau așa călduțe și liniștitoare cuvintele încă ți se făcea poftă de un climat casnic, plat, comod dar cert. N-am avut puterea să recunosc această evidență, am pierdut trenul, am aruncat din mână patru ași pentru o formație infinită de dame cu valeți.
Mă-ntorceam de la gară puțin buimăcit, nu credeam că aceste lucruri se pot rezolva atât de ușor. Eram cu capul în nori, nici nu mi-am dat seama că Marta îmi făcuse cunoștință cu un scriitor ungur abia venit în oraș. Plecau la un popas turistic din zonă, se duceau să se relaxeze și să creeze, în portbagajul mașinii bărbatului au înghesuit câteva schimburi, cărți și mașinile portabile de scris. Ce mă interesa pe mine povestea lor? Ce-mi tot vorbea Marta cu obrajii roșii de înflăcărare lângă chioșcul acela din apropierea gării? Mă despărțisem de o femeie frumoasă, tandră, înnebunită după mine și nu puteam fi indiferent. Nu era cazul să le spun ce situație apăsătoare am creat cu acel abandon, mai ales că mi-am adus aminte de cafeaua dimineții și abia așteptam să mai beau o ceașcă.

La început, garsoniera mi se părea prea mică pentru doi - acum mi se pare goală. De parcă n-ar fi mobilier. Mă uit fix la ibric, în speranța că voi găsi o idee cu care să-mi umplu creierul. Lipsește mobilierul în mișcare, un mobilier care-mi aparținuse festiv un timp, căruia nu i-am intuit utilitatea și care a avut bunul simț de-a dispărea singur altundeva, la mica publicitate, poate. Nu-ți poți trișa la infinit creierul, oricât de bine-ai juca. La un moment dat se duc naibii toate yalele înverșunării tale, tot sistematicul tău raționament.
Și deodată mă înfurii. După ce am băut și ultimul strop de cafea, în ibric a rămas zațul. A plecat fără să spele ceștile, fără să le așeze pe masa din bucătărie cu gura-n jos, ceștile nu vor mai lăsa niște cercuri umede pe cele două file de ziar provincial. A plecat fără să o intereseze ceva din spațiul în care și-a depus de bună voie un fragment din timpul ei de viață. Nesimțita. Intenționat a lăsat ceștile așa, să-mi aducă aminte de ea, de truda ei în camera mea, în patul meu, în toaleta mea, cu mătura mea, cu buretele meu de șters praful... Ceva nu-i în regulă. Deci: înainte de-a veni ea aici, eu nu aveam nici mătură, nici burete de șters praful. N-aveam nici ziarul pe care punea ceștile spălate, nici măcar cești. Nici lenjerie pe pat, nici cartea lui Freud. Ce supliciu infernal a gândit fata asta, poate că zi de zi, ceas de ceas, numai la asta s-a gândit. Poate și când bătea covorul sau curăța cartofi, numai la asta se gândea. Și când făceam dragoste? Părea naturală. Dar dacă simula? Nu era decât o femeie comună, utilă unui bărbat, nu egala lui. Ce răzbunare ridicolă, să lase mărunțișurile trecerii ei prin toată casa, să mă terorizeze prin aceste mici chițibușuri psihice cu inexistența ei! N-o să-i meargă: sunt un strateg de o sută de ori mai bun. Am să adun toate amănuntele și am să le arunc la gunoi. Iată o decizie înțeleaptă. Și în indignarea mea superioară deschid dulapul de haine, sertarele, caut sub canapea, în baie (până și săpunul și prosopul sunt ale ei!), în dulapul de bucătărie (portretul unui mare poet) și umplu două sacoșe cu suveniruri. Când să ies: de ce la gunoi, de ce nu amărâtului de Mircea de exemplu, sau lui Șoani, lui Relu sau altui nenorocit din blocul ăsta plin de cersetori? Bine, așa să fie. Le las pe amândouă lângă ușa de la intrarea în hol, cine le găsește primul, ale ăluia să fie.
Revin în cameră și mă întind în patul fără lenjerie. Ce povară! Bate cineva la ușă dar nu mă ridic. Mi-e lene de orice se-ntâmplă afară, în oraș, în țară, pe plan mondial. Simt deodată parfumul, mă-ntind alene la geam și-l deschid. Ciocăniturile în ușă au încetat.Vreau să dau drumul la magnetofon. Mâna se oprește la jumătatea gestului. Nu-mi arde acum de Chopin, nici de alții. Mă învârt prin cameră fără rost. Eliberat de spaima că trebuie să am grijă de o femeie, am rămas pustiu. Decât nimic, era bună și spaima aceea, putea fi folosită oricând ca justificare, ca replică socială.
Era în încăpere starea de animal alungat de la grădina zoologică, ruinat, cu instinctele pierdute, îngrozit de faptul că i se oferă o libertate de care nu mai este capabil. Care-și cere, cu ochi umezi încarcerarea, teritoriul sigur al bucății de carne. Acum cine-o să mai gătească, cine o să mai spele geamurile și farfuriile? Ceștile matinale stau cuminți, așteptând să le mângâi ori să le sparg. Orice, numai să le bag în seamă. N-am mai suportat.
Au trecut câteva zile și câteva femei prin patul meu. Ceștile au rămas tot acolo, zațul s-a alterat - a început să prindă mucegai. Uneori stăteam și le priveam, fumând. Nu mă gândeam la nimic precis. Viața mergea înainte, ca deunăzi, numai că nu aveam gaz în brichetă.
Aș putea să par, în ochii oricui, grosolan, dacă n-aș fi fumat în timp ce priveam urma trecerii ei. Am luat bolul cu mărunțișuri și am găsit o cutie de chibrituri uzată, cu două-trei bețe. Între ele, un inel subțire din argint: inelul ei. Să nu faci nimic, să uiți de țigară, să privești fix obiectul ca pe ceva viu sau în letargie. Să nu știi ce să faci cu el, să n-ai cui cere un sfat. Să-l pui pe un raft al bibliotecii și să pleci la o bere, să-ți risipești confuzia. Nu să-ți limpezești - să-ți risipești. Să te întorci târziu, să mai treacă niște zile. Ceștile - tot acolo. Să găsești sub covor, ajunsă cine știe cum acolo, o batistă. O batistă a ei. Să renunți la curățarea covorului. Să te uiți la ea ca la ceva mișcător, o meduză, să o pui lângă inelul-vietate. Să se adune astfel, încet-încet, o sumedenie de circumstanțe: o perie de păr uzată, un capac de spray, un bilet („Sunt la Irina. Face pizza după o rețetă de la Delia. Mariana”), o agrafă, o ilustrată neexpediată, un număr de telefon scris pe cartonul unui pachet de țigări, o bucată de șiret fosforescent, catarama unei poșete.
După un timp, am privit aiurit colecția, firava reconstituire. Ce să fi făcut, mi-am dat seama, eram răvășit. Vecinul de sus asculta muzică sârbească. Am început să caut metodic, începând dintr-un colț al locuinței, fără a omite nimic. Am găsit în spatele canapelei o șosetă puțin galbenă pe talpă, a purtat-o, desigur, mai departe, trebuia să mai fi rămas niște dovezi, am devenit febril, o revistă de integrame parțial dezlegată, ambalajul unui calculator de buzunar, o sticlă goală de lichior ieftin (l-a băut cu Irina și Delia în noaptea când am fost pentru prima dată de serviciu la tipografie), o sfoară colorată de prins părul, un cartonaș necompletat de bingo. OK, n-a mai rămas nimic nescotocit. Era o chestiune afectivă, ceva care ținea de paternitatea unei descoperiri.
Atunci am auzit vocea. Clară, cu intonația personală pe care aproape o uitasem, care m-a înțepenit. Am încetat să respir, să nu risipesc minunea. Ea vorbea, îmi vorbea. Îmi spunea lucruri banale, strălucind în veșmântul insignifianței. Mă întrebam cum reușise Dumnezeu sincronizarea aceea perfectă – vocea ei cu ridicola mea căutare? Nu putea fi coincidență, nu se putea întâmpla atât de firesc, nu mai aveam cu cine mă târgui.
M-am ridicat și-am închis magnetofonul. Urma un pasaj bolnav, cețos, din Verdi.