“ A greși este uman, dar te face să te simți divin”

TRANSCENDERE

Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt. Eu pătrund în tine și reapar dincolo de tine; pier în tine și cresc în tine...Eu acopăr pământul; fie că trăiesc, fie cã mor, eu sunt.... nu pot fi nimicit. Am pătruns ordinea....Am devenit stăpânul ordinii.....Răsar din trupul ordinii....
Va reuși cineva să ințeleagă tot ce s-a întâmplat? Va fi cineva care să creadă? Va fi reluată povestea mea? Indoială reziduală? Nostalgie? Etapă de tranziție? Mesajul...o mână întinsă?....Cui?
Copilărie. Stop cadru. Imagine confuză ce se încheagă în jurul unui țânc ce-și pierde timpul răsturnând lumea cu mânuțe mici și nepricepute. Ca orice copil, mângâiam luciul și căldura pietrelor ce păreau nesecate tainițe, pline de mistere și întrebări, dense ca întunericul nopților.
Chinuiam cu întrebări gâze și flori, încercând sã înțeleg de ce nu pot zbura ca ele și nu mă pot ascunde sub pleoapa unor petale pline de vise. Sărutam și mã lăsam sărutat de soarele dimi-neților, mângâiam și mă lăsam mângâiat de taina rece a mereu primelor zăpezi. De fiecare dată, când buna mea mamă fãcea curat, trebuia să arunce cele câteva pietricele ce mă fermecaseră și se odihneau tăcute sub pat. Au urmat anii buchiselilor chinuite sau chinuitoare. Dar de câte ori scă-pam, dădeam fuga pe malul apei, frământând nisipul cu întrebările mele, scormonind fiecare cotlon, în speranța cã voi gãsi piatra tainică, cheia tainelor și misterelor ce-mi era destinată. In speranța că din obișnuitul travestind taina, într-o zi mi se va arăta ea, cea sortită să mă lumineze, adunam fiecare piatră care prin umbrele și tainicele culori mă atrăgea. Curând, aceastã vinovată pasiune, s-a transformat într-o mini colecție, oferită cu multă strângere de inimã școlii. In tot acest timp citeam tot ce găseam despre animale, pietre, insecte, flori. Căutam. Ce anume? Nu știam și nici nu bănuiam, dar căutam. Această foame continuă, aceastã dorință de cunoaștere a celor ce sunt si încă nu sunt, m-au împins printr-o poartă ponosită, în lumea mirifică a imaginarului fantastic. Am irosit mult timp, împotmolindu-mă în această lume a viziunilor, credințelor și a posibilelor lumi viitoare, nebănuind că de fapt viitorul se află în imediata apropiere, aici. Nu stiu dacă și cât de mult am regretat acest lucru, cert e că nostalgia și curiozitatea nu m-au părãsit. De câte ori puteam mă afundam în visare privind o piatră de caldarâm sau o stânca netezită de furia vânturilor sau apei. Odată, însoțind un foarte bun prieten prin holurile Universității, am ajuns și în fața vitrinelor pline cu eșantioane de roci și minerale. Am rămas mult prea mult timp, admirând exponatele și cerând noi fărâme de timp prietenului. Nu știu ce-am discutat, cum am ajuns acasă, dar știu cu precizie că noaptea aceea am plutit mult prin șuvoiul viselor care s-au abătut asupra mea. O experiență similară a constituit-o și vizitarea colectiei de minerale și roci a muzeului. Nu mi-am explicat mult timp ce s-a întâmplat înãuntru, dar odată ajuns afară mi-am dat seama că strângeam ceva în palmă. Priveam în jur cu spaimă, așteptând ca-n orice clipă să fiu strigat, să fiu oprit de un lucrător al muzeului. Abia când am ajuns acasă am avut curajul să privesc. In palma mea se odihnea un cristal de cuarț, mult prea mare pentru a putea fi sustras, mult prea mare pentru a trece neobservat. Priveam și nu-mi puteam imagina cum și când a ajuns la mine. L-am strâns până când am sințit că-mi amorțesc și ultimile celule. Teama, spaima, mirarea, mă înconjurau într-un iureș nebun, stârnind în mine patima nebunească de a-l păstra. Dacă nu m-ar fi strigat la masă, cred că aș fi rămas încă multă vreme strângându-l, căutându-l, dorindu-l. Senzația de posesie devenea tot mai puternică. Il aveam, era al meu și eram al lui în același timp. Din acel moment, nu m-a mai părăsit. La capătul patului, pe birou, mereu prezent, mereu alături.
Cam în aceea perioadă luase amploare fenomenul yoga la noi. Acest lucru nu putea trece pe lângă mine, nu puteam sta indiferent. La fel ca mulți alți novici, convinși de posibilitățile lor și plini de teribilisme, am început exercițiile. Am citit și recitit cartea de atâtea ori încât ajunsesem să știu cum cad virgulele printre cuvinte si cum se ordonează fotografiile și schițele în pagini. Repetam cu obstinație și încredere exercițiile de respirație, prima și de fapt unica sansă de a intra în lumea marelui spirit yoga. Prima reușită și de fapt primul lucru care m-a speriat a fost convingerea că pot. Tinând cont că sunt în vacanță și că nu sunt probleme stringente, mi-am promis dimineața cu pri-cina exercitiilor. M-am trezit, am deschis fereastra, am făcut mișcările de înviorare și am început exercițiile de respirație. Am ales semilotusul, rămânând cu privirea agățată de seninul cerului. Am început să respir, căutând să străbat aerul, spațiul și lumina. La un moment dat am simțit că albas-trul devine consistent, alcătuind un tunel prin care alunecam. Mă lăsam absorbit. Găsisem un drum și oricâte temeri aș fi avut știam că acela este drumul meu. Nu știu unde, cât și cum am trăit apoi, cert e că la un moment dat m-am trezit pălmuit. Am ridicat pleoapa ochilor deschiși și mi-am zărit tatăl. N-am avut curajul să întreb ce s-a întâmplat. Mi-a mărtursit că se speriase. Mi-a cerut să nu mai continui. Nu era nici joc nici glumã. Trecusem un prag și fără îndrumarea cuiva putea deveni periculos. Am promis dându-mi seama că înaintam pe un drum plin de necunoscute, dificil și greu de controlat ca reacțiile unui însetat în deșert ce renunța la tot, afundându-se în rãceala ucigătoare a izvorului. Fiecare nouă zi îmi întărea convingerea că voi găsi un îndrumător, un guru, astfel încât să pot trece peste arșița ce-mi stăpânea sufletul, spiritul......Toamna a căzut ca o lovitură de bici. Se in-terzicea orice formă de evadare, sub umbrela mincinoaselor efecte nocive ale mișcării trans-cedentale.... sau yoga.
Acest lucru a făcut ca toate încercările mele de a contacta o persoană cunoscătoare să eșueze. O nouă înfrângere, un nou abandon. Doream și căutam, visam pierzându-mă pe cărările tot mai întunecate ale eșecului. Pluteam purtat din val în val, tot căutând ostrovul mult dorit. Un țărm sau poate doar iluzia sa mi-a zguduit existența preț de câteva clipe. In casa colegului și prietenului Nae, stătea, uitată de lume, o bătrânã. Poveștile ce le știa și misterul ce o înconjura au făcut să-i căutăm prezența și să fim acceptați. Vieți și destine priveau impasibile din ramele pătate de vreme. Nu-mi dau seama, dar mai mult ca sigur că un anticariat veritabil trebuia să semene cu acea cameră. Draperii bogate si grele, piese de mobilier disparate, tablouri mari și mici, albume pline de încrus-tații, porțelanuri, cristaluri, decorații și efigii, caftane și perne pufoase, puține dar totuși prea multe într-o singură cameră. Bătrâna păstrase cărțile ce deschideau porți de mister și o masă. Simplă dar totuși nobilă, modestă dar nu și înfrântă, rezista ca și stăpâna vremurilor. Intr-o searș ne-a întrebat dacă vrem să participăm la o ședință de spiritism. Ideea era amuzantă, jocul era nou iar noi mult prea curioși pentru a da înapoi.
- Cred că trebuie să vă dau să citiți câte ceva.....
- Mai bine încercăm și pe urmă citim, răspunse Nae.
- Sigur vreți?
- Da.
Bătrâna stinse lumina lăsând doar o lumânare de veghe. Ne-am așezat în jurul mesei, unindu-ne mâinile în cercul ce închidea triunghiul nostru. Totul era o joacã. Bătrâna întrebă întu-nericul dacă spiritul poate fi invocat, dacă va răspunde chemării... Un scârțâit de lemn ce-și plânge uscăciunea și masa începu să se miște scuturându-și anii de nemișcare.
- De ești cu noi și printre noi, ne dă un semn, o spirit luminos.
Lumânarea aflată undeva în spate îi aureola părul ofilit. Mirarea și neliniștea mea se oglindeau în ochii lui Nae. O nouã tresărire a mesei ne convinse că jocul nu e joc. Bătrâna rupse cercul spaimei noastre și se întoarse, luând de pe o mãsuță o foaie împăturită și o casetă mică. Despături foaia pe masă și mâinile ei netezeau cutele, mângâind simbolurile, cifrele și literele înscrise într-o ordine necunoscută. Semnele jucau în fața ochilor noștri căutând rosturi și rostiri nebănuite. Ne-a rugat să refacem cercul fără a-i mai căuta mâinile, astfel că ne-am sprijinit curiozitatea și neliniștea pe ume-rii ei gârboviți. A deschis caseta și a scos o așchie cu luciri de metal și străluciri de căldură și a așezat-o în centrul cercului de semne si simboluri. A luat un creion mic, ros de timp și de lame știrbe, sprijinindu-l într-un colț al unei foi rupte de dictando. Când totul a fost gata a mai mângâiat așchia odată și ne-a rugat să ne concentrăm. Mucul de lumânare sfârâia, neacceptând să se stingă. Valuri dense de spaimă și mister biciuiau sufletele noastre. Flăcăruia dansa, fugărind spaime nerostite. La un moment dat masa a început să tremure, încurajându-ne și sprijinindu-ne temerile. Vocea bătrânei, gravă și profundă, a chemat spiritul luminos al omenirii. La întrebarea ei dacă vrea să răspundă, așchia s-a mișcat, rămânând în fața literei D. Masa se legăna ca o barcă purtată de va-lurile molcome ale visului. Ochii bătrânei se opriră asupra lui Nae, îndemnându-l și cerându-i o în-trebare. Ochii lui căutau cu disperare un sprijin. I-am făcut semn să se linistească, să ceară ceva. Trebuia sã vedem ce va fi. Vocea tremurată scăpă un șirag de silabe ce se tot împotmoleau. Bătrâna preluă întrebarea lansând-o cu vocea ei gravă: Care va fi cel mai important an? Așchia se cabră, după care se prelinse până în dreptul cifrei 8. Mâna bătrânei ajutată sau ajutând așchia, croșeta curiozitatea noastră. Abia ajunsă în centru, așchia se strecură până în dreptul cifrei 9. Glasul bă-trânei căzu ca o ghilotină: acesta-i anul? Ochii noștri fugeau, căutându-i mâna care sublinia două ci-fre: 89. Așchia se prelinse până în dreptul literei D. Tremurul ce-o stăpânea semăna cu dansul unei albine. Ochii bătrânei s-au înfipt în mine țintuindu-mi teama. Stiam ce voi întreba, nu știam, nu știam dacă voi fi acceptat sau va trebui să apelez la ea. Am întrebat calm, fără pic de frică, ce-mi rezervă viitorul. Bătrâna privea mirată și încurcată de tăria cu care rostisem întrebarea, neștiind dacă mai trebuia repetată. Așchia prinse să tremure, tresărind si cabrându-se, după care se îndreptă și rămase lipită de litera C. Priveam pierdut, hipnotizat aproape, mâna bătrânei care alerga într-o mișcare lină și grațioasă, pipăind, speriind, gâdilând așchia ce hohotea spasmodic de curiozitatea mea. Urmăream mâna, pierzând șirul literelor ce se așezau într-o ordine necunoscută nouă. Abia când glasul bătrânei se auzi, repetând întrebarea, ochii mei s-au aruncat cu aviditate în căutarea înlănțuirii de litere. Priveam și nu înțelegeam nimic: cristalul este labirint! Priveam stupefiat, ne-știind ce să cred sau să înțeleg. Cu o ultimă zvâcnire, glasul meu zbură, aruncând o nouă întrebare: când și care va fi sfârșitul lumii? Bătrâna mă privi speriată dar nu zise nimic. Frică, teamă, curiozitate, așteptare, toate la un loc. Același lucru îl observam și-n ochii mult măriți ai prietenului meu. Chiar dacã as fi vrut, nu mai puteam da înapoi. Cãutam cu aviditate aschia ce tremura, neștiind încotro s-o apuce. Ce putea spune? Ce avea voie sã spună? La un moment dat, a început un dans grațios, fugind din mâna bătrânei care o tot obliga sã revină la loc. Totul a durat.....nu știu, cert e că timpul nu mai avea nici o importanță pentru noi. O ultimă zvâcnire și așchia a rãmas nemișcată. La întrebarea dacă acela este răspunsul, ea a căutat cu greutate, obositã parcă, litera D. Mi-am dat seama cã nici unul nu avusese curajul să urmărească acea înlănțuire; nici chiar bătrâna care scrisese totul mecanic. Abia după confirmare, am devorat răspunsul năucitor prin simplitate : fiecare are sfârsitul său. Poate cã bătrâna ar mai fi vrut să întrebe ceva, dar teama sau acel ceva greu de definit a destrămat cercul spaimelor noastre. Chiar dacă am fi vrut să refacem cercul, vraja se spulberase. Poate altădată. Fusese prea mult si prea greu. Ne-am ridicat, privind fără a vedea, căutând fără a găsi, mergând fără a simți, tremurând de teamă, slăbiciune, sau cine știe? A fost prima și ultima încercare de a sonda necunoscutul. Dupã câteva luni, bătrâna a murit lăsându-i toate cărțile prietenului meu. Curiozitatea noastră s-a spulberat. Tot ce știu, e că Nae le-a pus într-o lădiță și le-a suit în pod. Chiar uitate și prăfuite, ele continuau să trăiascã, așteptând alte mâini febrile și curioase. Nu mai știu dacă pentru restul acela de noapte somnul s-a ferit din calea mea sau eu am fugit din calea lui, cert e cã m-au prins zorii gândindu-mă la cele întâmplate. Drumul spre casă l-am făcut ca o nălucă, strecurându-mă printre primii oameni, furișându-mă până în camera mea fără întrebări. Abia aici ochii mei osteniți au găsit cristalul care străjuia noaptea sângerândă. L-am luat întrebându-mă care poate fi taina acelui răspuns. Dacă până atunci îl priveam ca pe un camarad plin de presupuse enigme, din acel moment l-am privit ca pe singurul care mai putea face lumină în această lume plină de taine. Din acel moment nu m-am mai despărțit de el. Așteptam. Simțeam că altceva nu puteam face. Trebuia să aștept până când se va deschide ca o corolă răspândind în jur....ce? Viața continua mai mult sau mai puțin plată și anostă, fără nici o tulburare a apelor. Ca să scap din această mlaștină, citeam tot. Citeam și căutam răspunsuri care nu mai veneau. Ori de câte ori îl zăream, gândurile alunecau, scufundându-se în marea așteptării calme și senine. Seara, așezam cristalul pe tocul ferestrei privind licăririle stelelor ce se răsfrângeau și se răscumpărau prin fețele lui. Il aveam. Aveam un prieten, tăcut ce-i drept, ceea ce pentru mulți din jur era o himeră, un vis. Cenușiul, monotonia, inutilitatea, dispăreau în preajma lui. Eram doar noi doi. Il căutam și aș-teptam. Doream esența. Nimeni si nimic nu mai conta. Eram. Dar mai erau și cei din jur și purtarea mea nu putea să nu dea naștere răutăților din partea colegilor sau a îngrijorării părinților. Orice dis-cuție începută avea același sfârșit. Tuturor le dădeam de înțeles că vreau să fiu lăsat în pace. Ci-team si visam. Restul mă obosea, mă irita. Figura mea radia un singur nume : Hirsutul. Au urmat altele : Ascetul, Pustnicul, Narcis. Da, de unde și până unde? Suportam. Imi construisem singur temnița, dar nu-mi părea rău. Chiar îmi doream detenția. Era mult mai plăcut în interior decât afară.
Intr-o pauză de lectură am reluat cartea. Fructul oprit. Il doream și îl uram. Respiram. După legi bine stabilite. Chiar dacã mi-am cãlcat cuvântul dat, nu m-am mai aventurat ca în trecut. Doream sã știu, să fiu sigur. Alegeam poziția acului magnetic, așchie în calea sau poate în cercul altor simboluri și aruncam în neant tot balastul existentei. Incercam să fiu doar canal, receptor, conductor, emițător, sau chiar energie pură. Am reușit să-mi fac simțite chakrele, cele șapte porți. Vechea dar mereu noua cifrã. Simțeam cãldura, simțeam viul și preaplinul energiei. Mă convin-geam că exist, că sunt parte componentă. Revin și spun că n-am mers mai departe. Frică? Prudență? Rușinea unei promisiuni uitate? Ințelepciune sau poate inconstienta revelație a lui : nu-i încă tim-pul? Cert e că timpul își mesteca coada, învârtindu-se, târându-se, târându-mă, târându-ne, sim-țăminte și așteptare. Noi doi. Eu și el, truditori la luntrea împlinirii.
A trecut liceul, admiterea, stații traversate cu seninatate și detașare și am ajuns în fața stației numită: armata. Asemeni melcului îmi căram închisoarea mea cea de toate zilele. De câte ori aveam prilejul, mă strecuram în livada unității după ora de stingere și-i priveam strălucirile reci ce-mi furnicau palmele. Era singurul mod de a mă detașa, de a fi liber. Il ascundeam cu patimă avară de curiozitatea celorlalți. Imi era frică de orice privire străină, mã temeam că o altă mână l-ar putea pângări, l-ar murdări, furând ceea ce mi se cuvenea. Intr-o seară, după un marș istovitor, n-am mai reușit să-i acord ora mea de taină și am adormit punând sub cap portâncărcătorul în care era. Trezi-rea a fost așa de bruscă din cauza semnalului de alarmă, încât n-am avut timp să uit visul care mă stăpânise. Eram mult mai odihnit decât oricare dintre colegii mei. Dupã exercțiile de înviorare, în prima pauzã am rememorat visul, căutându-i sensurile ascunse. Marșul continuase și în vis, mult mai lung, chinuitor de lung, până când am simțit că trebuie să mă așez. Eram în mijlocul unei pajiști plină de lumină și căldură, stăpânind un covor moale și mirositor. Cineva sau ceva îmi șoptea că acolo trebuia să ajung. M-am întins, abandonându-mă unei binemeritate clipe de răgaz. Iarba se apleca sub mângâierea unei adieri, astfel încât, din când în când simțeam mâna ei mângâindu-mi fața și trupul ostenite. Cred că am adormit visând că lângă mine se află un bătrân, ca însuși timpul neostenit, a cărui mână tăinuia aerul din jurul tâmplelor, astfel încât fiece fibră a mea se relaxa, găsind pacea și odihna fără de sfârșit. In tot acest timp de vis în vis, buclă pierdută din mâna tim-pului pasager, simțeam raze de lumină prefirându-mi trupul, șoptind tainice chemări. La îndemnul lor m-am ridicat și am zărit în depărtare cristalul. Dimensiunile se încurcaseră: eu furnica, la poalele muntelui cristal. Era măreț, imens, învăluit într-o aură de lumină și pace. Nu știu cât am stat sau cât aș mai fi stat dacă sunetul strident al trompetei nu m-ar fi aruncat prin cele doua praguri de vis îna-poi în realitate. Din acel moment am stiut. Văzusem și simțisem. Tep zepi, prima oară. Din acel moment exista o punte. Trebuia numai să am răbdare. Ajuns la unitate, am reluat starea de veghe. De fiecare dată, priveam intens cristalul. Incet, încet, buzele mele susurau litanii venite de nici-unde”invoc lumina cristalului, sunt suflet din sufletul său și parte din întregul său”. De câte ori mă retrăgeam în pat strângeam cristalul sub pernă și așteptam. Așteptam trupul imaterial al luminii, așteptam pacea și liniștea. Simțeam că trebuie să se îmtâmple. Așteptarea devenea ucigătoare. Dar, așteptam. Pășeam încet, încă nesigur, pe un drum nou, dar atât de mult dorit, căutat.
Vestea morții celui mai bun prieten a făcut să se producã ireversibilul. In ziua aceea eram într-o stare de surescitare greu de explicat, stare ce se amplificase de la zi la zi, asemeni bulgărelui de zăpadă. Dupã masa de prânz, ajunși la dormitor pentru mica pauză, am căzut efectiv pe pat ca după un drum lung și greu. Eram distras, morocănos și arțăgos. Nici n-am băgat de seamă când s-a apropiat de pat și mi-a întins scrisoarea. Explicațiile le-am ascultat cu gândul la noutățile pe care le voi afla din scrisoare. Am desfăcut-o recunoscând scrisul alert al mamei. Imi dădea o înșiruire de evenimente mai mult sau mai puțin banale iar la sfârșit, printre rugăminți și implorări, îmi comunica moartea lui, tragică și incredibilă. Fiecare cu sfârșitul său. Dacă se poate muri din cauza unei gripe rebele mai are rost lupta? Nu cred că am plâns, dar obrajii îmi frigeau insuportabil. Am bagat mâna în valiză căutându-l. L-am luat, mulțumindu-i pentru încrederea și răceala ce-mi impru-muta. Il plimbam dintr-o mână în alta pentru a-mi răcorii obrajii care îmi ardeau. Brusc am simțit o pace și o liniște binefăcătoare ca și când, firul de care atârnam deasupra acestei vieți s-ar fi rupt brusc, eliberându-mă de spaime și neliniști, detensionându-se. M-am regăsit pe aceeași pajiste, sim-țind alături trupul bătrânului. Aceeași lumină se prelingea în șuvoaie de pe crestele muntelui meu. M-am ridicat, sau am fost ajutat să mă ridic și am pornit spre el. In tot acest timp vorbeam cu bă-trânul meu. Nu știu ce i-am spus sau ce mi-a spus, dar fiecare particulă se abandona liniștii ce mă învăluia. Simțeam că limanul este aproape și căutările mele luau sfârșit.
Am ajuns la poalele muntelui și bătrânul m-a oprit, spunându-mi să aștept. Nu puteam cere mai mult, cu toată nerăbdarea mea. M-am auzit strigat, cineva mă implora să mă întorc, îmi cerea ajutorul. Eram ca împietrit, într-o lungă și chinuitoare așteptare. Aș fi vrut să pot alerga, să ajut, dar știam la fel de bine că nu mai era posibil. Totul rămăsese undeva în urmă și știam că va pieri ca un șarpe de fum. Nu mai apartineam lumii, nici măcar mie. Eram al lui. Tot ce era în urmă se destrăma ca un fum, în neant. Eram al lui, respirându-i lumina, îmbrățișându-i pacea și liniștea senină. Am ră-mas la poalele lui așteptând. M-am ridicat pentru a mă întoarce la pajistea mea dar mi-am dat sea-ma că mă aflam în dormitorul cazon. Am privit ceasul. Tot ce trăisem se strângea, înghesuindu-se într-un sfert de ceas. Din acel moment, ori de câte ori adormeam cu gândul la el, mă regăseam în preajma lui însoțit de bătrâna mea călăuză. Când a considerat că sunt pregătit, am început sã urcăm pe poteci și cărări doar de el știute. Tot mai des căutam refugiu în aceea lume, doream dedublarea. Doream să revin cât mai rar în adevarata sau poate falsa lume care se scurgea prin mine, cu mine. Nu pot și nici nu vreau să fac traductibile senzațiile trăite ți pacea cu care mă înconjuram. Nu știu dacă cel mai înalt vârf de munte terestru poate reda beatitudinea ce punea stăpânire pe mine, ori de câte ori suiam potecile deslușite de călăuză. Aerul devenea dens, astfel că puteam pipăi puritatea lui de cristal. Il simteam cum pătrunde în cele mai adânci firide ale trupului, arzând tot ce era de prisos. Lumina. Lumina aceea nu poate fi descrisă. A spune cã avea consistența albastrului pur, plin de miresmele nebănuite ale adâncurilor astrale, poate părea banal. Nu știu cum pot descrie tot acel complex care îmi biciuia sufletul și spiritul prin noutatea și incredibilitatea sa. Tot mai des sufletul îmi era mângâiat de ritmuri lente dar sacadate de incantație. Repetam și eu, prins și surprins de aceea litanie : om na..mah shi..va...ya, om na..mah shi..va...ya. Am spus că îmi este foarte greu să descriu tot ceea ce simțeam, dar singurul lucru pe care pot să-l susțin cu toată tăria, este faptul că de fapt, acolo, simțurile nu mai funcționau și că de fapt sufletul meu era o membrană permeabilă prin care se prelingeau toate semnalele fără nici o opreliște. Nu mai eram trup de carne ci doar luminã și caldură, fără remușcările trecătoare ce alcătuiesc permanența vieții.
Zilele de armată s-au scurs, valuri ce se aruncă în hăurile cascadei, după care am ajuns iar acasă, în camera mea. Pãrinții s-au bucurat. Eram om cu armată, om cu capul pe umeri, drept care n-au intervenit în viața mea. Experiențele mele căpătau tot mai multă consistență. Bătrânul meu era tot mai mulțumit. Nu-mi spunea nimic, dar de multe ori simțeam acest lucru. De câte ori ceream un răgaz pentru a privi în urmă, îmi dădea de înțeles că nu-i încă timpul. Pășeam fără a simți mișcarea, urcam fără a trăi efortul. Trăiam și mă hrăneam în și cu lumină. Totul se reducea la această baie de lumină. Intr-o zi, recunosc că e singura oară când n-am cum să definesc acest continuu decât tot după vechile tipare, deci, într-o zi, am ajuns. Bătrânul mi-a pus mâna pe umăr șoptindu-mi : așează-te și privește. M-am așezat și am privit. Pe unde am urcat? Unde sunt potecile noastre? De jur împrejur perete vertical. Nici o urmă, nici un suspin. Nimic. Priveam și nu regăseam nici măcar pajiștea verdelui de început. Eram doar eu și tăriile și poate și bătrâna mea călăuză. Priveam sau simțeam fără a vedea. Existam. Era singurul lucru de care eram perfect conștient. Existam! Imbrățișat, mângâiat, căutând mângâierile acestor noi senzatii. Stiam că tot acest drum era mai mult decât un parcurs inițiatic, era certitudinea și confirmarea acceptării mele în acest univers. Eram primit în aceasta superlume, acceptat, integrat. Ajunsesem în vârf, parcursesem o etapã. Lăsam în urmă poteca ascunsă sau poate imaginară a regretelor si remușcărilor. Probă de foc? Test de voință? Erau convinși că merit încrederea și sprijinul lor? M-am mulțumit să privesc inexistentul ancorat în trecut, până când voi putea trece mai departe. Chiar dacã aș fi căutat n-aș fi găsit nimic. Trebuia să am răbdare. Fiecare lucru se revelează doar atunci când ești pregătit să-l accepți, altfel privirile aleargã fără a găsi punct de sprijin. Orice revenire în trista realitate ce încadra trupul în chingile șabloanelor sociale era tot mai dureroasă. Cu toate că percepeam tot mai cenușie și ternă această realitate, nu lăsam să se întrevadă nimic din ceea ce mi se revela. Dupã un timp de contem-plare a abisului inexistent de sub mine, am simțit mâna bătrânului. Drumul întrerupt continua. Nu știu dacă aceste senzații au bântuit multe suflete până acum dar acest lucru nu mai conta. Tot ce mi se întâmplase până atunci nu constituia decât preludiul. In fața mea muntele se termina ca retezat de o lama imensă. Muntele meu, cristalul meu se termina susținând o pajiste aidoma celeilalte dacă nu cumva total diferită. Fără a pipăi, știam că moliciunea firului de iarbă întrece cu mult ideea pufului sau chiar a fuiorului de fum. Culoarea verdelui era atât de proaspătă, de nouă, încât orice referire a ei la cealaltă realitate era penibilă și tristă. Nu accept ideea divinației prestată cu fățărnicie de orice fals șaman al lumii moderne, dar în acel moment am simțit nevoia să îngenunchez și să sărut dulceața și aroma acelui covor pe care se zbenguiau nuanțele și parfumul multor necunoscute. Flori nevinovate mângâiau pajiștea verdelui etern. Mă îmbăiam în parfumul și culoarea relevate, con-știent că sufletul meu nevinovat nu poate face vreun rău. Repetam la nesfârșit : sunt pur....sunt pur... sunt pur....sunt pur....Aș fi rămas pierdut în îmbrățișările ei secole de visare. Nu-mi venea sã renunț. Intr-un târziu, dar oare timpul mai are aceleași sinuozităti ca și dincolo? m-am ridicat. Pe această pajiște străjuia cristalul meu. Templu, catedrală, piramidă, sfinx, e greu de descris sau de asemuit ceea ce vedeam. Trăiam, simțeam, sorbeam, știam, și vechi mistere revedeam, din haos, de nici-unde, la mine ajungeau. “Crezi că asta e cetatea despre care am spus: In palma mâinii mele te-am zidit. Clădirea care-o vezi acum, nu-i ceea ce-n mine a crescut; aceasta e doar pentru voi, căci eu sunt încă mult prea sus”. Acestea toate au fost rostite? Sau poate numai auzite? Din cețuri doar, închipuite? Au fost, sau nu au fost trăite? M-am apropiat și am pipăit. Luciul și transparența ascundeau căldură de ființă. Am mirosit și suflul acelui mister mi-a revelat paloarea oricăror par-fumuri sau arome cunoscute. Am sărutat și gustul veșniciei mi s-a întipărit în fiecare fibră. Mângâiam inconștient, lăsându-mă furat și îmbătat de lumina ce izvora din trupul lui.
- “O să respir dulceața răsuflării gurii tale. In fiecare zi voi contempla perfecțiunea, puritatea ta”.
Acestea chiar de mine au fost rostite? Sunt vii sau sunt doar vorbe închipuite? Cum pot să smulg un trup de pace și lumină, din pacea și lumina care mă-nconjoară?
- “Cheamă numele meu de-a lungul veșniciei; niciodatã nu va lipsi de la chemarea ta”.
Invoc lumina pură a cristalului și protecția creatorului divin. Lumina îmi era și călăuză dar și slugă credincioasă. De fiecare dată, reveneam oprindu-mă la hotarul peretelui. Simțeam că mă preling prin el, dar tot afară renășteam. Un ciclu astfel se închidea și naștere la altul da. Bătrânul ușa a deschis, cuvinte seci, găsi-voi ce mi s-a prezis? A închide a deschide e tot una, afară și înăuntru e la fel, o ușa verticală se scurge-n palier, misterul distilează alt mister. Drumul se așternea, urmând al meu destin, din taină și lumină, noi porți trecute vin. Urcam când drumul cobora și coboram noi scări urcând, prin foste și noi camere treceam. Eram la limita peste care creierul meu nu mai putea reda în cuvinte trăirea, extazul. De fiecare data ajungeam în aceeași cameră în care se afla un jilț ce închidea cercul altor unsprezece. Mă așezam fără teamă și fără sfială. Cu fiecare nouă revenire apăreau alte chipuri, niciodată mai mult de unu, niciodată cel precedent. Plecând de la calapodul gândirii mele, puteam spune că partenerii mei erau atât bărbați cât și femei. Fiecare îmi povestea altceva sau poate același lucru răstignit în alta perspectivă, cert e cã totul se lega într-un tot perfect, armonios. Fiecare sedință începea cu aceeași litanie : invoc lumina cristalului lăuntric, sunt un canal curat și perfect, lumina îmi este călăuză, în tot ce creez divinitatea să-mi fie călăuză, sunt pur, sunt pur, sunt pur, sunt pur, sunt pur......Un moment de mare tensiune a fost atunci când toate locurile au fost ocupate. Stăteam în jilț înconjurat de cei unsprezece desemnați să-mi fie călăuze și judecători. Un sentiment amestecat de umilință și plenitudine punea stăpânire pe mine. Incercam să-mi înec trufia în umilință, dar faptul că eram centrul, creea un sentiment mult prea puternic. Abia într-un târziu am simțit că nu eram pregătit. Pentru ce? Mai aveam de învățat. Cât? Ce e trufia? Ce-i dis-prețul? Ce rost au ele, când de fapt totul în tot îți aparține și ești egal cu ceilalți?
- Om namah shivaya - invoc lumina cristalului lăuntric. Sunt un canal curat și perfect, sunt pur, sunt pur.. Am reluat plimbările însoțit de bătrânul meu. Pașii descriau neștiute simboluri, porți de labi-rint treceam răscolind roua intrebărilor. Când pașii se opreau în fața porților închise, ecoul vorbelor trecea, reverberându-se în mine.
- Aici tu dacă ai intra, stăpân ai fi pe toate, deci ai putea manifesta orice pentru cealalta lume. Dorești mașină, rang, puteri, femeia mult visată? Intră aici și vei avea orice, oricât, pe dată !
Aștept, așteaptă, așteptăm. Puterea mi-o încearcă.
- Se poate orice? întreb pierit, cu temere crescândă, cu glasul tremurat voit dar viclenind izbândă.
- Ești pregătit să ceri ceva? și-l simt cum se-ncordează.
In jocu-i am intrat cu tot, dar eul meu veghează.
- Aș vrea, dar nu știu dacă pot. Aș cere. Cât pot oare?
- Hai spune!
Intră-n jocul meu, cercând să mă-nconjoare. Mă las de el învăluit dar îmi ascund surâsul, bătrânul meu, bătrân iubit, mai știi în joacă râsul ?
- Aș vrea un trup de lut să-l las, să-mi judece destinul, iar eu cu tine, aicea sus, să uit ce-nseamnă chinul.
Un zâmbet sfredeli prin riduri, lăsând lumina ca să scape.
- Stiam în tot ce vei voi căci pentru mine ești o carte, dar bucuria acestei șotii doream să o trăiești deplin. Ai fost ales dintre aleși și când alegem nu greșim.
- De știți în totul cum va fi, de ce atâta așteptare?
- Stiam că ești cam nărăvaș și foamea-i mult prea mare, mai ai rãbdare, nu încerca, și aici ce-i mult de la-nceput, te gâtuie și doare.
Ușoara-i pace mă cuprinde și spectrul meu se-mbujorează. Aceleași drumuri refăcute, ace-leași spații renăscute, aceeași oameni ce nu sunt, aceleași vorbe, alt cuvânt. Aud ce-mi spune și văd totul și noi conexiuni în mine se încheagă. O haltă lungă cât uitarea în sala pașilor pierduți. Jur îm-prejurul punctului de centru, sfidând eterna lege a celor patru axe, cristalele multicolore, ascund în ele universul. Tot ce s-a spus și s-ar mai spune încă, cele nespuse și nicicând gândite. M-am apropiat și am mângâiat un cristal. Acesta să palpite a început lansând tandre sclipiri de ametist. Simțeam lumina lui palpându-mă, căutându-mă, recunoscându-mă, stăpânindu-mă. Timpul, aceasta noțiune ștearsă, se-mpotmolise undeva prin jur. Precum albina însetată la altul și apoi la altul eu treceam, sorbind din soma înțelepciunii infinite și setea arșiță, cu greu mi-o potoleam. Dar peste tot și toate ce-n mine se preling, imensitatea, necuprinsul sălii, încerc mãcar cu gândul să-l cuprind. Când voi avea puterea? A lor încuviințare? Să-mi las zălog tot timpul la intrare, să pot trăi aici vreo două veșnicii. Am ieșit sleit de fericire și deznădejde totodată. Cât mai aveam până la ultima etapă? Eram fericit pentru aceste revelații și vibram la gândul deplinei libertăți. Pentru prima oară am petrecut fiecare cameră pânã am ajuns iar afară pe pajiștea din jurul cristalului. Eram atât de sleit, atât de plin, încât orice părea fad. Chiar și pajistea părea fără lumină și suflare. Simțeam că pot zbura luând tot universul dupã mine. Am căzut sau poate că fiecare celulă s-a prelins, găsindu-și locul în întreg. Am simțit mâinile bătrânului frământând aerul din jurul tâmplelor, la fel ca la în-ceput. Simțeam că explodez. Nu mai puteam suporta această avalanșă, dar la fel de bine știam că nu-mi voi găsi liniștea până nu voi străbate întreaga încăpere , împletindu-mi existența cu fiecare dintre cristalele acelea. Era prea mult? Era o nouã formă de îngâmfare? Sau totul se-ncadra în limi-tele stabilite? Bătrânul frământa aerul, invocând pacea și lumina cristalului.
- Ești mult prea lacom și prea multe vrei, dar vezi că este greu să le cuprinzi pe toate.
Soptea bătrânul sau era părere doar? Pierdusem bătãlia dar câștigam războiul. Un suflu, o răcoare, răstoarnă-n loc văpaia și pacea încet revine, uscându-mi din ochii ploaia. Să mă ridic m-a ajutat și în cristal am reintrat. Mergând eu pipăiam cristalul, la fel ca la întâia îmbrățișare, lipin-
du-mi sufletul de albastru, simțeam aceeași tainică chemare. Eu respiram simțind cristalul, privind vedeam sufletul său și sărutând simțeam cristalul, era în mine și eram în el. Dupã ocolite drumuri, sfredelind cristalu-n carne, am ajuns să închid cercul căutării care doare. Ușile se-nchid în spate, alte uși mi se deschid iar bătrânul meu protector mă îndeamnã să trec pragul, în alt nou să mă cu-prind. M-am asezat pe piedestalul ce străjuia vasta încăpere, pulsam intrând în alte ritmuri și su-fletul mi se înălța spre stele. Eram cuprins și cuprindeam șuvoiul veșniciei, un drum în urmă se surpa, topind urmele mele. Bătrânul se așeză în fața mea și sfera lui cuprinde sfera mea. Eram în doi o sferă de energie și pacea veșniciei ne acoperea. In palmele-i căuș stătea chiar el, cristalul meu, supremul talisman. Pulsa, trăia, întruchipând misterul, legându-și viața lui de viața mea. Din vârful șlefuirii sale porni fascicul de lumină și căldură. Bătrânul preumbla lumina caldă, trezindu-mi trupul la vibrare nouă.
- Privește ! spuse.
Si-am privit, văzând cum taina chakrelor mi-o dezvelea.
- Ceea ce vezi sunt chakrele sublime, ascunse porți în ochi de simplu muritor, privește-le și îndepãrtează umbra inutilei îndoieli.
Fascicol de lumină, ca vârf de lance alb, punctează prima chakra, al pubisului mal. El, punctul, se-nveșmântă cu cercul de lumină si cercul se învârte, rotindu-se mai tare. Sorbindu-și energia devine tot mai mare. Eram pe piedestal, bătrânul eu eram, chirurg și pacient, divinu-n lut trădam. Sunt chiar șarpele ce-nghite, coada, recăzând în cerc, cercul chakrei de lumină, aur retopit în cerc. Cercul chakrei se mărește ca a peșterilor gură, sorbind spirit și lumină, revărsând în jur căldură.
- Intră !
Susură ecoul și-am intrat sorbit, lumină, în lăcașul chakrei mele energiile se-animã. Imprejur numai cristale, strălucind, plutind în umbră, licărind ca jarul tainic sau scăldându-se-n lumină.
- Sarcina-ți și datoria e sã le înmugurești, să le dai la toate viață, toate să le-nsuflețești.
Suflul tainic se animă în lumina irizantă, mângâind tandru cristale, plin de viață se arată. Las în urmă doar lumină, fericire eu redau, străbãtând încet întregul, tuturor viață redau. Cristalul far, arde căuș de palme și în cenușă ciclul îl închei, renasc stârnind în mine vagi ecouri, despre acela care mâine a fost ieri. Ajuns în punctul de-nceput, privesc în jur celesta feerie, las energia caldă și echilibrată, să se transforme-n imn de bucurie. Am ieșit privind cum cercul, tainic se învolburează și se strânge-ncet și închide strălucirea ce vibrează.
Eram din nou bătrânul ce purta fascicolul punctat asupra mea. Canalul dintre chakre îl urmez și acum pe cea de-a doua o punctez. Aceeași boare care soarbe, același cerc învârtejit, fascicolul arată calea, mă-apropii deci, lăsându-mă sorbit. Același spațiu plin de umbre și lumină, același scump tapet de viață și cristal, cu bisturiul albului fascicol, îndepărtez tot ce întuneca al vieții cald liman. Eram asemeni creatorului ce-n trudă izbândește, mă las sorbit afară și cercul se închide, în mine se topește.
Fascicolul de albã viață, sparge durerea cărnii mele, a treia mare chakră se deschide, același cerc sorbind în vajnica-i mișcare, timp, spațiu, energii și-adâncă întunecare. Pătrund și același ritual se desfășoară, presar doar strălucire și lumină, mă las îmbrățișat de unda caldă și mă îndepărtez sorbit fiind de inima preaplinã. Las ritualul să se împlinească, în baie de lumină eu mă scald, revin lăsând ca cercul să se închidă și sunt bătrânul care-n altă roată cad. A cincea odihnește acum în mine și văd cum se învârte nemilos, mă las sorbit de vidul ce se naște și urc Golgota, teama-i de prisos. A palmelor carbonizată carne mai strânge încă tainicul cristal, fascicolul de viață și lumină mai spală ce-a depus al vieții val. Revin sleit în fața celui ce sunt eu și știu că n-am momente de odihnă, a șasea chakră, poarta frunții, mă cheamă și mă strigă, nu-s al meu. Fascicolul adastă în mijlocul frunții și cercul se mărește-n infinit, mă strigă și mă cheamă cu ardoare, căci creieru-mi se cere odihnit. Pătrund cu teamă și sfială, căci totul e la fel și parcă nu-i, iar amplul spațiu ce mă înconjoară, e sclavul ochiului ce doarme somn profund. Reiau povara drumului din mine, redând sclipire celor ce-au orbit, ocol dau tainicului spațiu, vibrând, vibrez cu ele-n infinit. Când totul nu-i decât lumină și iubire, când totul strălucește-n tainic joc, mă-ndrept cu tainică sfială spre ochiul
ce-și petrece în uitare somnul drept. Imensul ochi este acoperit de pleoapa groasă a negurilor ce-au trecut de când exist, rânesc rupând mici așchii de-ntuneric și strălucire dau încet acestui ochi ceresc. Toata mizeria e arsă și scrumită, sclipire și lumină am redat, cu același alb fascicol de lumină, înlãtur pleoapa, din chingi de somn deci ochiul îl desfac. Lumina din fascicol alb mi-o soarbe, cu setea plantei din deșertul ars și după un răstimp ce-nghite universul, cu-n licăr slab îl simt pulsând, o soaptă-n infinit. Când totul nu-i decât părere, o falnică izbândă s-a produs, din ochiul adormit în veșnicie, un far nestăvilit izbește-n sus. Fascicolul acestui far topește, e lava veșnicei eternități, prin cea de-a șaptea chakră se revarsă, sublimul energiei, aur pur, etern fără prejudecăți. Mă las sorbit de cea de-a șaptea chakră, chakra coroanei ce sublimul îl închide, privesc pierit la piatra prețioasă, ce infinitul și eternitatea le desfide. Pe piedestal de aur și lumină, se odihneșe piatra în mii de fețe și culori, îndrept fascicolul ce arde și topește, lumină-drum fără erori. Incep să mângâi față după față și piatra-ncet în juru-i se rotește, lumina spală și înmugurește alte lumini ce din fațete cresc. Mișcarea capătă aceea viteză că pare nemișcat pentru ce-i omenesc. Când nu-i decât lumină și scli-pire, când piatra se-nfășoară-n curcubeu, mă simt atras, sorbit prin nemișcarea-i și redevin bătrânul care-s eu. Din creștet se revarsă curcubeul, înmănuncherea celor sapte chakre, un val de nesfârșită bucurie, îmbracă trupul cel supus la toate. Spirala curcubeului mă încinge, cu aur pur, cu roșu de lumină, portocaliu scăldat în aur, verde si albastru-n purpura din cea mai lină. Pornind din creștet mă-nfășoară și coboară, în arcuită curbă către tălpi, îl văd urcând din chakră-n chakră, eliberân-
du-mi trupul de prejudecăți. Ajuns în creștet iar coboară, pentru a urca din nou și pentru a coborâ, acestui vals de sunet și lumină, mă-nclin căci sunt și parcă nu mai sunt.
Bătrânul reapare lângă mine, zâmbind pierit dar mult prea fericit, căci munca-i trudnică și anevoioasă iși află un liman, curând va lua sfârșit. Mă poartă acum prin alte încăperi, urcând când ar fi trebuit să cad și coborând ca raza de lumină când eu doar un urcuș vedeam. Cu fiecare pas, eu mă lăsam tot mai pătruns de pacea și lumina pură și doar tăcerii susurul i-l auzeam. Eram condus și conduceam cu aceeași mână. La întrebările nepuse, cu grijă și căldură răspundea, el cercul în spirală îl transforma și astfel totu-n infinit se prelingea. Imi spuse cã puțini, foarte puțini, au fost admiși în absolutul pur, lăsându-și lutul legilor perfide, acum întreg și părți erau. Era de fapt chiar ultima etapă, căci dincolo de totul creator nimic nu exista, nimicul ce înseamnă neființă, nimic ce-nchide infinitu-n infinit. I-am spus cã-s prea robit, cã setea-i mult prea mare, lăsându-mi lutul aș rămâne aici pe veci, căci nu-i durere-n univers mai mare, decât ca-n vis aceasta viață s-o petreci. Imi relevă cealaltă lume, viața, părinții și colegii ce i-aș fi pierdut. I-am spus că nu mai știu ce-i suferința, cealaltã lume-i doar un vis urât. Mă asculta știind că sunt alesul și rodul muncii sale ne-ncetate, lumina curcubeului ce mă-nconjoară, se-apropie de rugul energiilor purificate. Am revenit în tai-nica-ncăpere a celor doisprezece luminați, erau aceiași, parcă totuși alții, așa cum însumi eu un altul regăseam. Când toate scaunele au fost ocupate, știam, da, am știut că sunt egal cu ei. Bătrânul meu se transformase-n umbră, în lumină, învatatoru-mi arătase calea justă, în urma lui rămase doar îndemnul, de-a duce mai departe flacăra nestinsă. Singur, umblam, văzându-i umbra luminoasă și gestu-i arătându-mi infinitul. Vorbea? sau poate spiritele noastre se-ntretaie: al tău este de-acuma totul, cristalul este labirintul.
Incă doream a lui chemare, vestind din tot eternitatea, ultimul prag, măreața poartă, așteaptă acum a mea intrare. Mă înalț împrăștiind în jur lumină, mă las scrumit de taina primelor rostiri, din haos m-am născut, mă-ntorc în haos, uitând eternitatea umanului pierdut. Dau neantului ocol cu bucurie, sunt pur, sunt pur, sunt pur, ecoul mă înconjoară, mă cuprinde. Cristalul meu rămâne-n urmă, o lacrimă ce strălucește-n ochiul unui zeu. Spre marea poartă sufletul curat mă-ndeamnă , mă las sorbit de valuri de lumină, nimicul susură, palpită, rezonează, lumina se prelinge în lumină, în ea dispar și-n mine ea cristalizeazã. Din necuprins se întrupează conștiința, că sunt ales între aleși : sunt creator, sunt necuprinsul, sunt parte și întreg pe veci......