Aseară, am ieșit în parc să iau o gură de aer,
Singur, bineânțeles,
Căci voluntară cum te știu,
Ai fi adunat tot aerul din jur pentru mine.
Iar pomii ar fi plecat în bejenie.
Frunzele alergau înaintea mea, pechinezi nervoși
Răscolind cu limbul lor picăturile de ploaie.
M-am așezat pe o bancă, lăsându-mi cocoașa să alunece lângă mine.
Da. Uneori, iubirea ne lasă diformi,
Strivindu-ne, cocoșându-ne, apăsându-ne cu măreția ei.
Ce bine. Măcar pentru o viață să pot privi realitatea în față.
Căci până la următoarea ieșire,
Eternitatea îmi va lipi privirile-n pământ.
Da. Râdeau gureșe liceenele alea
Răscolind bruma de seriozitate dospită.
Aș fi vrut să alerg după ele, arătându-le cocoașa
Dar m-am oprit la timp.
E greu să crezi că asta e de fapt iubirea.
Ori, poate că le-aș fi speriat pentru toată eternitatea rămasă.