Fire extrem de meditativă, Agathon, chiar și atunci când era pus la cele mai grele munci, era de-a dreptul imperturbabil. De pildă, la arat, cufundat într-ale lui, nici nu mai realiza că deviază de la brazdă. Asta îl scotea din sărite pe Chirivoi, stăpânu-su, care uita total de maniere : “Țală, Agathoane, `tu-ți Dumnezeii mă-ti! O ții strâmba Nastasă, tot spre arătură, ha, numai asta știi ?! Închinarea cui mi te-a dat pe cap, azi și mâine!” Câte iuști îi administra pe spinare, și să le numeri era greu. Acu`, și Chirivoi ăsta uza de mijloacele în cauză, nefăcând deloc economie, chiar dacă situația concretă se putea rezolva și prin alte metode, mai umane. Pentru că uman era, într-un fel, și Agathon. Te puteai convinge de asta numai să-i fi văzut tristețea de pe la înmormântări, cînd, dus încet de dârlog, trăgea dricul pe ulițele desfundate ale satului. Dacă mortul era tânăr și se făcea jale mare în jur, i se umezeau și lui ochii. “Ia uite, plânge și calul!”, spunea câte unul. Bocetele stridente ale babelor de pe lângă sicriu îl făceau să întoarcă “peste umăr” capul, din când în când, să vadă ce se petrece în spate. În mod cert, participarea (activă) la procesiunile de acest fel îi cauza profund psihicului. Seara, nici mâncarea nu-i mergea ca lumea în el, indiferent că era vorba de ovăz, strujeni sau fân. Totuși, Chirivoi, pentru o sticlă de tărie, dar și pentru că întotdeauna era pus de rudele celui plecat la masa de parastas, nu se dădea în lături la astfel de chemări. “Unde n-ar fi mai dese!”, își zicea în sinea lui. Pe Agathon, însă, îl marca iremediabil totul. Devenea mai cu luare aminte la cei cu morți năprasnice. Nu tocmai demult îl cără la groapă pe Nică al lui Savu, care fusese gestionar la magazinul din satul de peste pădure, Bărbătești. La întoarcere spre casă, s-a răsturnat cu bicicleta nimerind cu tâmpla drept în tăișul unei cioate. Nici vorbă să fi fost tâlhărit, că i-au găsit în buzunare și banii, și cheile. Într-o iarnă, dublu caz : Ghiță al lui Hohan și nevastă-sa, Catinca, au înghețat bocnă pe câmp. Veneau de la o nuntă din Vascani și i-a biruit viscolul și gerul. O săptămână au răscolit sătenii troienile până să-i găsească. Rachiul și vinul pentru nuntă, de la ei le cumpărase socrul cel mare, iar la plecare, spun unii, le-ar fi plătit datoria. Dar, asupră-le, băiatul lor, Mitriță, n-a dat de nici o lețcaie. Mulți s-au îndoit că au murit doar din cauza vitregiilor iernii. Domnica, fata lor mai mare, n-a înțeles, nici până astăzi, de ce maică-sa avea șuvițe de păr smulse din cap, vreo două-trei găsindu-le la pași buni de locul în care îi aflară lumea una cu omătul. Regretă și acum, bătrână, că nu s-a ținut de procuror să facă anchetă serioasă. Ion Gavrilucă și Mișu Chiriac au avut parte de încheieri ale socotelilor cu lumea asta parcă trase la indigo, deși la interval de câteva luni: după multe pahare de rachiu băute pe la cei ce le căraseră câte unele cu căruțele, au mânat caii la vale, uitând să strângă frânele, și au căzut direct în cap de la înălțimea caprei. Jan al lui Mutu, respectând dorința lui Petrache Bostacă de a-i ara lotul de pe malul Bahluiețului până-n buză, s-a prăvălit cu tot cu tractor în râpă. Și nimerindu-se el dedesubt, s-a înecat în apa ce nu trecea de o palmă. Agathon îi lua la rând apoi pe cei tot cu morți năprasnice, dar pe care și le provocaseră ei înșiși. Pe Mircea lui Cozmescu l-au adus la casa părintească, de pe unde se rostuise, sfărâmat și pus în raclă. Se aruncase de pe un bloc după ce-și găsi nevasta în pat cu unul. Adela lui Prună și-a luat zilele spânzurându-se de mărul de la vale de casă. Rămăsese borțoasă, deși abia își scoase buletinul, cu unul care n-a vrut s-o ia și de nevastă, iar tat-su n-a mai primit-o acasă. Ștreang de gât și-au pus și Frăsâna lui Dan Bostacă, paralizată, căzută la pat, după ce fusese trăsnită pe câmp pentru că prășise de Sfântul Ilie, și Veronica lui Mitre Popa, năucită de bătăile bărbatului care bea și papucii Maicii Domnului, rămânându-i în urmă o casă de copii. Hăt încoace, părăsit definitiv, pentru altul, de o fată care i-a trimis în armată o sută de scrisori de dragoste nețărmurită, nu rezistă mult și se spânzură și Titel al lui Haras. Maricica lui Șoaric, prinsă în fapt de bărbată-su într-o căpiță de paie cu Valică al lui Baruz, nebunul satului (“Mai tânăr, odihnit și cu socoteala mare, că al ei venea rupt de muncă, seara, de la șantier”, spuneau babele), a rupt-o cu metodele tradiționale de curmare a vieții și a băut “verde de Paris”. Tache al lui Cobzariu, care o luase și el rău pe panta băuturii, deși avea nu mai puțin de șapte copii, toți ca ulcelele, hotărâ să-și ia zilele așezându-și gâtul pe șina de tren. Deși au trecut destui ani, Agathon îi vede ca acuma capul rostogolindu-se cu ochii holbați la zece pași de linie, întrerupându-l din păscut. Sinucigașii, după o slujbă simplificată făcută de popa Giurgeșteanu, erau înmormântați la marginea țintirimului. La memoria celor care mureau de moarte bună, aflați o bună bucată de vreme în minoritate absolută, Agathon reflecta mai puțin…