„Pfoaileou, ascultați aicea – face Dorel al Tasiei - că-i mortală rău!...” Evident, urmează apoi o poveste, despre unul sau despre altul din sat, în care scoate în relief tot ce poate fi mai deșucheat. Bun la brașoave, o face întotdeauna cu talent, că mai în fiecare seară ciorchine de gură-cască îl ascultă, entuziaști, până spre miezul nopții. Drăcăraia satului, care, după ce aduce vacile de la cireadă, nu mai poate bate mingea în bătătura școlii - de când o arase și pusese păpușoi al lui Iancu (aflată fiind pe locul rămas de la tat-su) - devenise la fel de atrasă de „șanțul minciunilor” ca de măgăoaia căminului cultural, unde se dă discotecă sâmbăta. Și, Dorel, pe-un sâmbure de adevăr – poate un 10-15% realitate – brodește câte una de ascultă cu toții ținându-și răsuflarea. Nu mai zicem că și el, ca șomer de un număr bun de ani, cu femeie de-a doua și cu trei copii crescuți sărăcuț, întors din oraș la bătrânii săi, putea fi foarte bine subiect de bârfă profesionistă. În fine, ca orice bun povestitor, este iscoditor, insistent pe detalii și se poate spune că – în ciuda jumătății de rom băută zilnic, de când cu ajutorul social de la primărie – are, încă, memorie de elefant. Știe să combine informațiile din n surse, unele avute, chiar, din copilărie, de la oameni duși demult, și să fabuleze, atât cât trebuie, ca, în final, să iese ceva, nu foarte gogonat. Deunăzi îi intrase pe de-a-ntregul în spurcata-i gură Manai al lui Neghină.
Se vede treaba că numai Dracu` îl pusese pe acesta să i se destăinuie cu una-alta din casă. Halal alinare își găsi plângând tocmai pe umărul lui Dorel!... Acum, cu urechile ciulite, asistența tologită pe malul șanțului din fața „cumparativei”, prevăzută cu bufet, avea să afle noutăți picante despre muierea lui Neghină. Plecată de aproape doi ani în Italia, la muncă, Aurica a făcut o vreme menajul unei familii de bătrâni din Roma. Primea în schimb 600 de Euro pe lună și, ce era mai important, cazare și masă pe loc. Tot la două-trei luni, trimitea pachet în țară, cu bani și cele trebuincioase fetelor, amândouă mărișoare de-acum, și bărbatului. Ce mai, toată lumea era mulțumită. Un oarecare moment de emoție apăru, însă, când se prăpădi băbuța. Dar a fost cumva iute depășit, la inițiativa moșului, care îi propusese să rămână în continuare la el și, pe deasupra, ceva în plus la plată. Cum naiba să fi dat cu piciorul Aurica unei asemenea șanse, mai ales când știa prea bine cum stau lucrurile acasă...
Toate bune, numai că, de la o vreme, ghiujului – care încă se ținea bine - i se pusese pata pe ea. Dar nu care cumva să-și închipuie cineva că era brutal sau că ar fi umblat cu șantaje ori amenințări. Din contră, deveni mult mai atent și mai generos. Încet, încet, granița dintre statutul de menajeră și cel de amantă se volatiliză: serveau masa împreună, beau un pahar-două de vin asortat, își făceau cadouri etc. Că, după un timp, dormeau în același pat, nu mai spunem, deși, așa de ochii lumii, ea avea cameră separată. Aurica se complăcea, găsind o scuză că trebuie să facă totul pentru familia ei.
Apoi, ferească Dumnezeu, nici moșul – ca bun creștin ce era – n-a spus sau făcut ceva din care să înțeleagă că trebuie să-și neglijeze familia. Așa că ai ei, de acasă, primeau bani și pachete mai departe. Ba, chiar, în primăvară, pe la Paști, când a venit pentru câteva zile acasă, cu greu l-a lămurit pe Albano, moșul în discuție, că nu poate s-o însoțească. Nici nu vrea să se gândească în ce situație ar fi pus-o.
Atunci, Neghină avea să remarce cât de mult i s-a schimbat femeia. Avea pielea albă și catifelată, mâinile moi și mirosea numai a flori de trandafir. Bijuteriile de pe ea, multișoare, ce-i drept, o făceau parcă și mai frumoasă. La gât, pe un lănțuc fin de aur, purta o cruciuliță cu Isus Hristos răstignit, care trona ceva mai sus de mijlocul distanței dintre sâni. Asta e bine, gândi Neghină, a trecut tare pe credință (că, na, e și foarte aproape de Sfântul Papă) și, deci, nu se poate pune problema că l-ar înșela cu vreunul (nu știe de ce îi veni în minte decalogul: „să nu înșeli”, „să nu …”, „să nu …”). Când a fost să-și facă datoria de bărbat, pe la un miez de noapte, după ce adormiseră fetele (care au stat mai tot timpul de gâtul mamei), Aurica avea să constate că era, cel mult, la nivelul lui Albano. Deh, gândi ea, necazurile, singurătatea și, mai ales, băutura; o anumită parte din vină, pentru toate acestea, îi revenea și ei. Cuprinsă de o stare confuză, plânge înăbușit…
***
De data asta povestea lui Dorel n-avu nici un haz. Măcar cinci-șase dintre cei care îl ascultaseră își aveau muierile la lucru în Italia, ei ocupându-se de copii. Apoi, chiar nevastă-sa, Lucreția, începu să se intereseze, pe la cele plecate, de un loc de menajeră la broscari.