Citiți părțile 1 și 2 aici

3. Eu, când nu visez.

Dorm.
Altă dimineață. Cu fața îngropată în pernă, adulmec un miros greu, un amestec de busuioc și coajă de portocală.
Chipul din oglindă îmi e străin. Dintre toate chipurile pe care le văd în vise, al meu îmi este cel mai puțin cunoscut. Merg la Cafe de France, îmi iau un expresso dublu, mănânc un croissant cu zmeură. Stau la una dintre mesele de pe trotuar, e cald deja, îmi măsor respirația, îmi măsor șansele de a nu întoarce lupa înspre mine și a descoperi crăpături filigranate în nisipul ud în care mă ascund. Apoi îmi cumpăr bilet de avion. Bag telefonul la loc în geantă, mă întorc spre casă, împachetez într-o valiză ce îmi cade în mână, plec. În urma mea, casa se face mai mică. În depărtare se aude un șoim. Mă întreb dacă ar trebui să scriu ceva. Există telefoane, îmi spun. Voi suna când ajung.
Plaja albă, nisipul fin ca o sare. Awain, pielea lui fierbinte, ochii închiși. Tăcerea ridicându-se leneșă din apă.
Visul acesta mă bântuie. Să fiu acasă, dar mai ales să plec înspre. Încerc să mă separ, dar nu pot. Ca un abur, dorința asta mi se cațără pe gambe, pe coapse în sus. Îi simt atingerea în locuri unde cândva mă înfioram de plăcere. Îmi strânge stomacul cu o mână uriașă, mă cuprinde peste sâni până când nu mai pot respira. Aruncă rădăcini în mine ca un banyan, devine uriașă, se ancorează ca împotriva tuturor uraganelor, crește din mine până când îmi pierd ființa.
Din tine nu poți evada niciodată cu adevărat, îmi spun.
Awain, gura lui numărând lacrimile de pe obrazul meu. Trasând rotocoale cu degetul lângă tâmplă.
- Spune-mi, firele acestea mici, fine, de păr, de pe lângă tâmple, sunt ale mele?
Nu spune niciodată stai.

4. Deirdre.
M-am botezat Deirdre. Am coborât într-o dimineață din camera mea, sărind pe scări și țipând Deirdre, Deirdre. Mama pregătea ouăle pentru vopsit, în bucătărie.
- Vino încoace, Laura, m-a strigat.
Și eu m-am dus, ținând în palmele întinse noul nume ca pe un trofeu. Mama m-a așezat pe scaun. Printre vopseluri și străluciri, i-am povestit cum cădeam din vis în vis, cum lumea se schimba în jurul meu, eram în atâtea locuri străine, eram eu și nu eram eu, îmi treceau aripi prin mâini. De peste tot se auzeau voci de copii, iar toți mă chemau Deirdre.
Mama zâmbea, și zâmbetul m-a purtat prin coridoare alunecoase de spaimă, prin uși tăcute de ceață.
- Vrei să îți spunem Deirdre de acum înainte?
- Dar tu, Mama? Tu ai un alt nume?
Cum să descriu zâmbetul mamei mele? Abia început, aveam impresia că va continua dincolo de privirea mea. Că va rămâne acolo până târziu, mult după ce am ieșit eu din bucătărie. Mă făcea să-mi îngrop obrazul în obrazul ei, să rămân așa, încercând să-mi potrivesc respirația cu a ei.
- Traia. Dar nu mi-a spus nimeni așa.
- Mama, mie îmi place Laura.
- Desigur, iubito. Poți să alegi.
- Mama. Alege tu pentru mine.
A început să se miște încet prin bucătărie, să pregătească vopselurile, pensule de toate dimensiunile, apa, vasul frumos de pământ în care urma să punem ouăle. M-a trimis în grădină să adun iarbă.
Aplecată asupra ierbii, pieptul mi s-a umplut de miros de pământ, aerul a început să se despartă în curele de piele, s-a făcut cald. M-am uitat la mâini, mâinile mi s-au legat de firele de iarbă. Verde eu, albă iarba. În gură mi-a năvălit miros și gust de dulceață de trandafiri. Toate visele în care am fost. Oameni pe care îi văzusem.
O casă îndepărtată. Ferestrele casei larg deschise. Pe aleea din dale de piatră albă, crăpată, stă un copil, așezat cu picioarele sub el. Desenează cu cretă. De-a lungul aleii, flori, la stânga și la dreapta. Frunzele lor lasă umbre scurte pe mâinile copilului. Începe să plouă și formele de cretă se preling ca niște șerpi înspre grădină, de unde se ridică apoi ca un abur și se încolăcesc pe trunchiurile copacilor. Pe fereastra de la bucătărie, un bătrân privește înspre copil. Cu ochelarii în mâna stângă, cu pieptul sprijinit de pervaz, zâmbește. Apoi spune, cu voce joasă, către cineva dinăuntru: Numele nu ni le alegem noi. Numai îngerii știu să ne cheme pe numele noastre adevărate. Unii dintre noi îi aud și nu mai pot trăi altfel. Alții se aud strigați și fug, de teamă că se vor găsi biruiți. Apoi mai sunt cei care nu știu niciodată cum au fost numiți. Pentru aceștia e nevoie de vise.
Aplecându-se din nou înafară, strigă înspre copil:
- Arius, îți vor crește rădăcini. Haide în casă.
Fără să ridice măcar capul, Arius continuă să deseneze printre șiroaie. Peste câteva clipe însă, glasul lui se aude abia șoptit:
- Îmi vei povesti ceva, bunicule? Îmi vei povesti unul din visele tale?