Privind la pânza de păianjen, să vezi sudoarea din zidiri,
Respectă libertatatea, truda, chiar de-i țesută-n trandafiri...
Și de te-nspină din ei, unul, lasă broboana sângelui
Unită-n zori, cu cea de rouă, drept prinos catifelei lui.
Să nu strivești acarianul, să nu alungi floarea din joc;
Mai mic ești în șotronul vieții, decât o larvă și-un boboc!

Urcând să nu sugrumi vreo piatră din calcarul de pe cărări;
Cu cât tu crezi că e mai tare , cu-atât mai slabă e-n suflări.
Când calci, în inima-i plăpândă, lași urme-adânci, deci te-aș ruga
S-așezi piciorul cu sfială, să i-o aline talpa ta,
Că mai târziu veți fi acolo, în mângâieri de ploi și vânt,
Ea meșteră și mamă-piatră, tu ucenic și fiu-pământ.

În dragostea universală, împarte norul, lacrima,
Să spele împrejuru-ți negru; uitarea, ura, patima.
Când te-nsenină cu un fulger, sunt ale sufletelor rugi;
Toți semenii de scânteiere, la fel, te văd din cer când plângi
Și îți trimit lumina lumii. C-un pâlpâit umil să spui
Că vei sluji măritul fulger și-n veci vei fii scânteia lui.

Ascultă Babele și crede, înclină-te durerii lor,
Învață de la Sfinx răbdarea și vei pleca nemuritor.
Să nu strivești floarea-de-colț, cănd tu-mbraci totul în petale
Cu cercul crud și miruit al lumilor menirii tale.
Din zestrea ta să risipești, iubire-n fiecare-atom;
Când te privești pe vârful Omu, să fie-n tine cer și om!