Fragment de gândire pe sticlă. Vopselele mult prea diluate, rădăcini tăiate din carne, amintiri recrescute cu încetinitorul, pe de-a-ndoaselea, labirint gumat extensibil, nori căzuți printre nămoale, apă neluminată fără maluri, genunchi.

Știți despre ce vorbesc, nu-i așa? Coșmaruri. Voi, atât de frumoși cândva pe dinăuntru, cu ochii închiși fremătând de speranțe, ghemuindu-vă cu un vis în brațe, voi, care nu mai știți să aninați luminile de colțuri și să porniți pe drumuri nebătute, voi nașteți coșmaruri cu ușurința cu care noaptea adulmecă umbrele.
Am făcut un jurământ devenind ucenic al viselor iar acum mă pregătesc să-l încalc. Nu-i ușor. Dar dacă mai este să mai visați vreodată, daca este să prindem pentru totdeauna coșmarurile în chingi și să le îngropăm în cutii în grădinile uitării, atunci aici trebuie să vă povestesc despre felinarele pe care le așezau bunicii mei pe tâmplele voastre în anii de demult.

Maeștrii erau încă la început, învățau de fapt meșteșugul visului pe măsură ce voi îl pierdeați. Orașele creșteau aliniate peste gândurile voastre verzi, se îngrămădeau unele peste altele, încet – încet culorile au pierit, mai întâi au fost înlocuite în reclame, apoi casele au început să pălească una câte una luându-și toate atitudini spălăcite – voi nu observați erau prea multe flashuri în jur și apoi într-o lume alb-negru-gri e din ce în ce mai greu să îți aduci aminte, iar lipsa memoriei părea o binecuvântare. Acum gândeați înalt, gândeați în linii drepte și-n unghiuri, verdele care verde vă mai întrebați printre picături de ploaie se retrăsese. Pictorii s-au încăpățânat o vreme să mai urce pe pânze amintirile curcubeului pe un cer întinat cu mâzgă, hăinuțele roșii, șosetele în dungi colorate ale copiilor sărind un imaginar șotron, până când sălile largi de expoziție s-au prefăcut în culoare din ce în ce mai strâmte, cu lumină aruncată sporadic de becuri gri, până când oamenii au ajuns să se întrebe cum să asorteze un tablou cu un castel albastru pe marginea unei mări galbene, cu nisipiul cam roz – e adevărat era până la urmă vorba doar de o strădanie a aducerii aminte din partea pictorilor – la o cameră cu pereții gri.

Ultimii care au uitat au fost poeții, dar pe ei îi uitase de mult lumea, așa încât versurile lor s-au scurtat, au prins mucegai prin aripi și au început să se destrame.
Se spune că ar exista câțiva care mai au forța să mai aprindă câte un mac într-un lan de floarea soarelui, să cutreiere în continuare delfinii prin ape. Eu cred că sunt unii și-aceiași cu Făuritorii de Vise... dacă vor fi existând și unii și alții.

Poate femeia aceea cu dragonul alb pe mână... dar nu știu dacă despre ea ar trebui să vă povestesc aici.