Da, probabil e o prostie să mă gîndesc la ideea asta cu “după douăzeci de ani”. Cineva mai în glumă sau mai în serios m-a întrebat dacă are vreo legătură cu Dumas. Probabil ar fi fost mai interesantă amintirea unei povești de amor, nu, după douăzeci de ani? La urma urmei ce sînt douăzeci de ani?... Noi nu ne cunoaștem aproape de loc – nici măcar contrafăcută – vreo mie de ani de istorie. După plecarea lui Aurelian în 271 și pînă în vremea lui Basarab I, prin anii 1330, nu prea știm ce ni s-a întîmplat. De fapt nici nu știm ce eram sau cine eram. Cumani, berladnici, pecenegi, avari, costoboci? Față de mia aceea de ani acești douăzeci sînt o biată glumă. O glumă sinistră cît o generație de adolescenți rupți la suflet și tastînd SMS-uri. Avem noi românii ce avem cu ruperea asta de trecut; de trecutul imediat. E parcă un fel de rușine, de scîrbă, o incapacitate lașă de a (ne) asuma de unde venim. Poate de aceea viața ne este o căciulă de cioburi. Monarhia a fost evident europeană. Nu ar fi putut niciodată să se simtă în largul ei în Balcani. De fapt cred că un prinț belgian ne-a și refuzat. Monarhia nu putea să se simtă o prelungire dinastică a unei aristocrații în șalvari și turban, și care pe deasupra scria – atîta cît știa să scrie – slavonește. Monarhia a simțit nevoia să ne rupă din mahalaua fanariotă și să ne dea cale de fier și identitate europeană. Trecutul trebuia uitat sau în cel mai bun caz ajustat la imagini idealizate, de domni și domnițe de basm. Apoi au început dictaturile de dreapta stimulate de obsesiile de inginerie social-politică ale aceleiași Europe care o dată la o sută de ani avea chef de revoluție. Fiecare din ele cu miturile ei călcînd-o în picioare pe precedenta. Apoi, mîntuirea roșie, obsesia de stînga, au venit sovieticii cu metanarațiunea lor, cu evenghelia unei lumi ideale. Trebuia din nou uitat totul, istorie, limbă, tradiții. Era nevoie de ceva nou, de ceva ce venea de la răsărit, era nevoie de o înviere a sufletului românesc din îmbîcsitele lupanare ale unei Europe decadente și corupte. Apoi, după ce a murit tătucul popoarelor a venit fiul poporului de la Scornicești cu scornelile lui, cu mîndia națională, cu Burebista și Mircea cel Mare, cu dezvoltarea multilaterală și cu omul nou. Din nou trecutul imediat trebuia uitat sau cosmetizat, trebuiau uitate numele sovietice, temenelile făcute rușilor și toată prostituarea aceea timp de aproape douăzeci de ani și trebuia doar să privim înainte. Acolo unde ne aștepta viitorul luminos. A trecut și imbecilitatea asta care acum mi se pare de un suprarealism sublim și am coborît cu picioarele pe pămînt, adică în noroiul vieții de fiecare zi și mai ales cu privirea dezamăgită îndreptată către același viitor, din ce în ce mai nesigur.
Am vazut Crucea de Piatră. Un film românesc așa de prost încît cred că ar trebui înființat un premiu pentru astfel de caricaturi cinematografice. M-am mirat cînd am văzut unii actori români, care nu sînt neaparat proști, că au jucat în așa o panaramă. Dar probabil că banii erau din ce în ce mai puțini în anii aceia și fiecare făcea ce putea ca să supraviețuiască, chiar și un film prost. În schimb mi-au plăcut enorm două lucruri în film. În primul rînd mi-a plăcut cum a jucat Fănuș Neagu. A fost singurul actor adevărat de acolo. Și apoi, spre sfîrșitul filmului există o secvență în care niște anchetatori comuniști îl trag la răspundere pe un bărbat pentru ceva activități antisovietice. Și cvasi-ancheta aia are loc la om în casă. Copii îngrămădiți în pat, nevasta cu batic într-un colț, și românul nostru cedează și cît era el de viteaz cînd era la băutură cam la fel de laș e acum și își vinde confrații de agitație antisovietică. Anchetatorii pleacă și în următoarea secvență bărbatul nostru se îndreaptă către copii, îi ciufulește cu un gest neîndemînatic și stînjenit. Apoi spune femeii: „Pentru ei am făcut-o.” Iar femeia îl scuipă. E una din cele mai extraordinare imagini pe care le-am văzut într-un film românesc. O naturalețe demnă de Oscar. Și am înțeles atunci. Am înțeles de ce oamenii vor să uite, simt cumplit nevoia să își uite trecutul imediat. Cum să vrei să îți amintești anii aceia cînd numai Dumnezeu știe pe cîți ai trădat, de cîte ori ai vîndut? Sau poate de cîte ori ai furat sau ai dat mită, sau ai pupat chipul lui Ceaușescu numai ca sa mai ai o portocală sau un pachet de unt. Cum să îți dorești să îți amintești sunetul propriilor aplauze? Iar acum, acum e poate și mai trist, cine ar vrea să își mai amintească ce naiv, ce credul a fost în decembrie 89? Cine ar vrea să se mai știe că a votat cu Iliescu sau că a strigat moarte intelectualilor? Cine mai vrea să își amintească banii pierduți la Caritas sau traficul umilitor și amărît de la turci? Cine ar vrea să se mai știe că a fost inginer și apoi a trebuit să fie bodyguard sau portar la partid, sau că a ajuns să cerșească la colegi, sau că și-a desfăcut picioarele pentru postul ăla amărît de secretară? Cine vrea să își mai amintească cum a dormit prin trenuri și prin parcuri prin Austria sau Paris, cum a cules căpșuni în Spania, cum a spălat pe jos în Italia, cum a trudit ca un rob în America, cum a răbdat în Canada, cum s-a lăsat umilit în Germania? Cine ar vrea să își mai amintească ceva acum cînd s-a străduit atît de mult să uite... Acum, după douzeci de ani...