NOTA: O primă versiune extinsă a acestui text a apărut, în anul 2006, în cadrul fundației „Scoala de înțelepciune” a medicului (licențiat și în filosofie) Geo Săvulescu. La reuniunile lunare au participat, în decursul timpului, Alexandru Surdu, Ion Ianoși, Nicolaie Breban, Alexandru Giuculescu, C. G. Constandache, Ioan Macri, Aura Cristi, Angela Botez etc.; și când au fost în țară, Nicolaie Balotă și Constantin Negoiță. Într-una dintre aceste reuniuni a fost prezentată și versiunea extinsă a acestui text.

1. Preambul
'Existența românească nu cuprinde numai lumea de aici, ci și lumea de dincolo… Lumea de dincolo are pentru român o situație stranie față de cea de aici. Te-ai aștepta s-o găsești despărțită printr-un hotar spațial: aici, dincolo. O afli despărțită printr-o schimbare de fire a ființei. Lumea de dincolo, nu e pentru noi "afară" din lumea de aici. Ceea ce ne desparte de ea este un fel de opreliște internă, de vamă (cenzură transcendentă în termenii lui Blaga), de deosebire de domeniu existențial, de experiență a ființei' (Mircea Vulcănescu, 'Izvoare de filosofie', Culegere de studii și texte, vol. II, București: Ed. Bucovina I. E. Toronțiu, 1942, p. 53).
'Lumea de dincolo o cuprinde și pe cea de aici. Ea este un receptacol deschis care cuprinde lumea de aici în toate părțile, o pătrunde, o umple și o împlinește. Lucrurile nevăzute sunt ca și cele văzute, chiar dacă nu sunt date în spațiu' (M. Vulcănescu, Idem, p. 68)
Aceste frumoase spuse ale lui Vulcănescu ridică o problemă esențială: cum putem cunoaște oare acel DINCOLO, precum și modul în care el se manifestă AICI ?
Răspunsul îl poate reprezenta cunoașterea Catafatică și cea Apofatică. Cele două tipuri de cunoaștere, distinse de Ortodoxie, au fost tratate cu mai multă insistență de doi teologi importanți ai veacului nostru. Ei sunt Vladimir Lossky și Dumitru Stăniloae. Dar, deși așa cum am arătat, tipurile respective de cunoaștere au apărut în cadrul Ortodoxiei, ele cred că ar putea fi aplicate la orice fel de gândire religioasă (teologică) în măsura în care se va înlocui cuvântul "Dumnezeu" cu "Divinitate". Ceea ce poate astfel transgresa granițele diverselor religii. Lucru pe care îl voi face în continuare, permițându-mi să recurg la o astfel de înlocuire chiar și în diversele citate pe care le voi da. De asemenea, în discuția ce va urma, cu caracter teologic în prima parte, din noianul de materiale dedicate subiectului propus, voi utiliza, drept "pattern" al acestei părți, textul lui Costion Nicolescu (se găsește în Costion Nicolescu, ’Elemente de teologie țărănească’; Chipul creștin țărănesc al lui Dumnezeu”, Vtremea, 2005) care mi s-a părut cel mai bine structurat.

2. Teologia (ortodoxă)
Din punct de vedere teologic, se poate postula că există două căi de cunoaștere a Divinității: cea afirmativă - catafatică și cea negativă - apofatică (atât Lossky cât și Stăniloae își bazează acest postulat pe o întreagă tradiție patristică).
Prima (catafatică) funcționează exprimând calitățile și atributele revelate ale Divinității; cea de a doua (apofatică) încearcă să depășească discursivitatea printr-o serie de negații.
Teologia catafatică caută să cunoască Divinitatea în ceea ce este ea; cea apofatică, conștientă de incognoscibilitatea Divinității și de imposibilitatea cuprinderii sale conceptuale, încearcă să o cunoască în ceea ce ea nu este (Lossky).
La Părintele Stăniloae, relația dintre cele două exprimări teologice apare mai organică și mai nuanțată. Cele două căi nu se succed una pe cealaltă într-un raport simplu evolutiv, ci se implică permanent, nu pot fi niciodată complet izolate una de cealaltă, având o existență oarecum ipostatică. Fiecare din ele are trepte și faze, care se constituie într-un urcuș duhovnicesc: 'Cugetarea folosește alternând conceptele cu expresii afirmative, cu cele negative, iar după un lung urcuș duhovnicesc, aproape numai pe cele negative' (Stăniloaie, 'Morala 3', p.189).
La rândul lui, Vladimir Lossky ține să sublinieze că: 'Apofatismul nu este în mod necesar o teologie a extazului. El este, înainte de toate, o dispoziție a minții care refuză să-și formeze concepte cu privire la Divinitate' (Lossky, 'Mistica', p.67).
Din acestea se deduce, după Părintele Stăniloae, excluderea hotărâtă a întregii teologii abstracte și pur intelectuale, 'care ar vrea să adapteze la cugetarea umană misterele înțelepciunii Divinității'. (Stăniloaie, Idem., p. 1, p. 193). Este o trecere continuă de la speculație spre contemplație. 'După cunoașterea prin intermediul naturii a rațiunilor și a energiilor divine, urmează cunoașterea energiilor divine descoperite' (Stăniloaie, Idem, p. 195). Prima ar genera cunoașterea catafatică, iar cea de-a doua pe cea apofatică. Depistarea treptelor catafatismului este mai accesibilă, ea pornind de la afirmarea simplă a atributelor sau a calităților Divinității până la afirmarea lor cu ajutorul superlativelor absolute sau relative. Dar încă din treptele prime ale cunoașterii catafatice, se simte penetrând fiorul mistic al cunoașterii apofatice. Însă cunoașterea apofatică propriu-zisă înseamnă eliminarea aproape completă a elementelor pozitive de cunoaștere. În continuare, Părintele Stăniloae sesizează trei grade de apofatism. Primul îl reprezintă teologia negativă intelectuală, în cadrul căreia are loc negarea mai mult intelectuală a conceptelor afirmate prin teologia pozitivă catafatică. A doua treaptă o constituie depășirea și a stării de negație și intrarea într-o stare de tăcere produsă de rugăciune. Este ceea ce Părinții, îndeosebi Sfântul Dionisie Areopagitul ('Epistole, Epistola I, Lui Caius, monah', p. 44) și Sfântul Grigorie de Nyssa ('Viața lui Moise', p. 32), au numit intrarea în întunericul divin, un întuneric provenit din orbirea pe care o produce asupra ochilor sufletelor noastre slabe abundența de negrăit a luminii divine. 'Întunericul divin este lumină neapropiată', scria Dionisie diaconului Dorotei ('Epistole, Epistola a V-a, Lui Dorotei, diacon', p. 54). Dacă Lossky pare să considere această stare ca supremă, Părintele Stăniloae, urmând Sfântului Grigorie Palama, crede că pentru cei foarte «îmbunătățiți» mai există și o a treia treaptă, aceea a vederii luminii divine. Este o stare la care ajung numai foarte puțini, și aceștia cu intermitență. Este starea în care omul realizează cu adevărat unirea cu Divintatea, după har. După Sfântul Grigorie Palama, nici nu s-ar mai putea vorbi în acest caz de o teologie propriu-zis negativă, aceasta fiind, de fapt, depășită prin intrarea într-o nouă fază de afirmare, superioară, deplină, în care se iese din orbirea produsă de lumina divină și în care 'ochii sufletului încep să se obișnuiască cu ea văzând-o, devenind astfel cunoștință mai presus de înțelegere sau neștiință în sens de depășire' (Palma, 'Lumina', p. 308-309; Stăniloaie, Idem., p. 201). Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum și cea negativă de cea pozitivă (Stăniloaie, Idem., p. 205). După același teolog, 'teologia pozitivă face bilanțul celor cunoscute până acum, iar teologia negativă dă asigurări pentru cunoașterea viitoare' (Idem, p. 211). Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin și mai existențial, realizat prin rugăciunea curată. E un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în fața misterului divin înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina divină de sus' (Stăniloae, Idem., p. 211; Palma, Idem , p. 310). Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic și, într-un fel, dialectic al relației dintre catafatic și apofatic în cunoașterea Divinității, ca împreună lucrând în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată și nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanță cu cea pozitivă' (Stăniloae, Idem , p. 203, 205). Cele două căi de cunoaștere provin, în ultima instanță, din faptul că Divinitatea este, în același timp, și imanentă și transcendentă, cele două aspecte implicându-se reciproc (Lossky, 'Introducere', p. 37).
Aș încheia această prezentare succintă a "Catafaticului - Apofaticului" teologic cu observația că o ilustrare practică a aplicării sale se regăsește în "Rugăciunea minții", așa cum este prezentată de Părintele Cleopa ('Ne vorbește Părintele Cleopa', Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2002, p. 7 - 32). Precum și în "Rugăciunea isihastă" (Parintele Serafim, 'Rugăciunea isihastă' în 'Revoluția Interioară', Ed. Herald, 2002, p. 129 - 146). Și mai adaug că o asemenea aplicare seamănă izbitor cu tehnicile extrem-orientale de "ridicare" a energiei Kundalini, C’hi în China și Ki în Japonia (Bhavan Shree Rajneehs, 'Kundalini', Ed. RAM, 1999). În plus, ceea ce spune Teologia Ortodoxă despre „Apofatic” , Islamul îl spune și el fără să-l denumească (a se vedea, de exemplu, Henry Corbin, ’ L’Histoire de la Philosophie Islamique’, Gallimard, 1986), iar Extremul Orient, prin Budism (și, mai ales, prin Zen), dar nu numai, îl practică. Mai vreau să adaug că, se pare, singurul dintre filosofii (să le zic „laici”) care a putut privi în profunzime, a fost Lucian Blaga cu a sa „Cunoaștere”, aparent dihotomică, „Paradisiacă” și „Luciferică”, din ’Trilogia Cunoașterii’. De altfel, chiar Părintele Stăniloaie după ce, inițial, l-a negat pe Blaga, ulterior a recunoscut faptul că gândirea acestuia se aproprie destul de mult de „Catafatic și Apofatic”.

3. Teologie, filosofie, știință
'O primă întrebare cu tâlc încă de la apariția omului s-a referit la natura conștienței (s.n. G. M. - atenție: a "conștienței" [awareness] care, în engleză, are conotație de "insight", i.e. "iluminare subită" și nu de "consciousness", i.e. "conștiință" care, printre altele, însemnă și "conștiență de sine"). Elucidarea acestei chestiuni fundamentale a existenței a rămas de milenii o problemă abia atinsă; prăpastia a fost lărgită prin separarea dintre empirismul științific și epistemologia teologică produsă cu trei-patru sute de ani în urmă de revoluția galileană. Dar știința și teologia nu sunt mutual exclusive și nu se află la polii opuși ai unui spectru larg de posibilități ale înțelegerii umane'. Și, mai departe: 'Astăzi, după decenii întregi în care problema conștienței a fost evitată sau considerată de domeniul inefabilului (universitățile nici măcar nu aveau dreptul de a menționa cuvântul "conștiență" - i.e. în sens de "iluminare" n.n.) s-a ajuns la un consens cu privire la necesitatea înțelegerii conștienței. Literatura din ultimii ani consideră conștiența ca fiind una dintre marile probleme neelucidate și cel mai mare mister al științei. "Dacă vom demistifica conștiența va fi realizarea cu care ne vom mândri cel mai mult" (Flanagan, 1992)' (Richard Amoroso, 'Awareness, a radical definition' în 'Science and The Primacy of Consciousness - Intimation of a 21st Century Revolution', The Noetic Press 2000 - din "Board"-ul editorial a făcut parte și Academicianul Mihai Drăgănescu).
Iar atunci când se vorbește de "conștiință" și, mai ales, de "conștiență" (în sens de "insight"), problema Divinității nu mai poate fi evitată, așa cum o dovedesc alte articole din publicația menționată: 'Panpsihism: The Conscious Brain, and our Mind-Body-Soul Nature' (Emmanuel Ransford), 'The Extended Mind' (Rupert Sheldrake), 'The God of Abraham, A Mathematician's View: Is There a Mathematical Argument for the Existence of God?' (Stan Tenen), 'The Interdisciplinary Science of Consciousness' (Mihai Drăgănescu), etc..
Și, în fine, mai amintesc că problema "conștiinței" și cea a "conștienței" (inclusiv a Divinității) formează astăzi preocuparea centrală a unor grupuri interdisciplinare de cercetători din Occident. Extrem de numeroase. Reunite sub emblema de "Filosofie a mentalului" (a nu se confunda cu „Știința cogniției” care-i cu totul altceva). Dintre care se detașează cel de la "Center for Consciousness Studies" și care organizează, bianual, celebrele de acum Conferințe de la Tucson, Arizona și cel de la "Santa Fe University, New Mexico". Iar publicațiile destinate problematicii respective par a se înmulți, în ultimii ani, exponențial, cea mai cunoscută și cu tradiție fiind "Journal of Consciousness Studies" (publicație internațională).
Ce legătură au cele relatate mai sus cu "Apofaticul" și "Catafaticul"? Legătura este că, fără a denumi expres cele două metode puse în evidență de Ortodoxie, ele sunt, de multe ori discutate și aplicate în cercetările amintite care nu se sfiesc să acorde o importanță de primă mână studiului "experiențelor subiective" negate încă de empirismul pozitivist științific.
La distanța care azi devine nesemnificativă, prin explozia comunicațiilor între America și Europa, aici, în Europa și în leagănul Ortodoxiei mai ales și implicit al cunoașterii "Catafatic - Apofatică", preocupările de a integra religia, filosofia, arta și știința, în mod explicit, sub egida "Apofatic-Catafatic" capătă și ele amploare. Iar, dintre acestea, trebuie menționat programul 'Știință și Religie (2004-2006)' , care a organizat, în România, o manifestare internațională (Congres) în octombrie 2005.
Iată ce spune despre acest program Basarab Nicolescu (membru de onoare al Academiei Române), cetățean francez de origine română, responsabilul programului:
'Cunoașterea științifică poate dialoga cu tradiția patristică, căci ea este o tentativă de comunicare între cunoașterea catafatică și cunoașterea apofatică. Anume, cunoașterea științifică este de tip catafatic dar ea ajunge la frontiera gândirii apofatice. În fond, misterul se află în centrul și al științei contemporane (mă gândesc, în primul rând, la fizica cuantică și, mai ales, subcuantică) și al religiei. În tradiția patristică orientală, apofatismul semnifică o experiență directă a misterului, experiență care poate fi sau raționalizabilă sau neraționalizabilă, pe când apofatismul semnifică o experiență a misterului mediată de teoria și experimentarea științifică.

4. În loc de încheiere
Înainte de a încheia vreau să menționez în mod deosebit opera Academicianului Mihai Drăgănescu (din păcate mult mai cunoscută și comentată peste hotare, în SUA mai ales, decât în țară). Mihai Drăgănescu, specialist în IT și electronică, dar care are o largă deschidere filosofică și științfică (inclusiv în domeniul fizicii cuantice și subcuantice și în cel al astrofizicii) ceea ce i-a dat posibilitate edificării unei concepții extrem de originale și coerente bazate pe "informație". Expusă în cele două cărți ale sale de bază "Profunzimile lumii materiale" (1979) - tradusă și în engleză - și "Ortofizica" (1985), dar și într-o serie impresionantă de lucrări ulterioare, majoritatea publicate în străinătate. Și fac această mențiune deoarece cunoașterea catafatică și cea apofatică (deși nemenționate în mod expres) se împletesc în mod organic în cadrul întregului edificiu al operei sale. Căci: 'Informația este o noțiune științifică pe care filosofia o preia atribuindu-i un caracter cosmic în existență. Devenind și o noțiune filosofică, informația începe să capete nuanțe poetice și religioase, deoarece filosofia este și o punte [care leagă] știința, poezia și religia…..Informația, din punct de vedere poetic, are uneori un …aspect divin. Între…divin, pe de o parte și informație…pe de altă parte, deci între ceea ce este poetic și divin în esența lumii și ceea ce este în același timp științific în aceiași esență, există o hermeneutică. Filosofia nouă (cea a lui M.D., n.n.) a…informației profunde poate fi calea acestei hermeneutici….Dacă Divinitatea este numele ultimei realități atunci….[Ea] nu ar fi ceva mai mult decât informație' (Mihai Drăgănescu, 'Informația materiei', Ed. Academiei, 1990, p. 44 - 49).
*
În fine, și cu asta termin, cred că o matrice bazată pe cuplul "catafatic-apofatic"
ar putea fi un cadru extrem de fructuos și pentru o analiză a artei în general. Mai mult, o astfel de matrice s-ar putea, eventual, dovedi o cale ( poate utopică?) integratoare a religiei, filosofiei, artei și științei. Pentru că: '[Religia, filosofia], arta, știința, tehnologia și munca umană în general sunt divizate în fragmente, fiecare fiind considerat, în esență, separat de celelalte. Ajungând să nu mai fie satisfăcuți de această stare de lucruri, oamenii au construit domenii interdisciplinare, prin care se intenționa unificarea acestor fragmente. Dar aceste noi domenii au servit, până la urmă, mai ales la adăugarea unor noi fragmente separate… Ideea că toate aceste fragmente există în mod separat este, evident, o iluzie și această iluzie nu poate să facă altceva decât să conducă la o confuzie și un conflict fără sfârșit' ( David Bohm, 'Plenitudinea lumii și ordinea ei', Ed. Humanitas, 1995, p. 37 - 38).