O comoară... portocalie
-----------------------------------

Mic se juca plictisit de-a pirații.

- M-am săturat să caut comori! zise.

- Atunci nu mai căuta! spuse bunica.

- Mai bine, mamaie, te ajut să faci cozonac!
Știu o poveste foarte frumoasă, care o să-ți placă mult când frămânți. Și o să vrei să ți-o mai spun o dată.

- Și cu ce e povestea asta? se prefăcu foarte curioasă bunica.

Mic se uită în jur, doar, doar îi va veni vreo idee.

- Este cu... o portocală.
Dar nu cu o portocală obișnuită, că poveștile nu sunt cu lucruri obișnuite...
De ce nu sunt cu lucruri obișnuite poveștile, mamaie?

- Pentru că lucrurile obișnuite nu le spun nimic oamenilor obișnuiti.
Un om trebuie să fie neobișnuit, Micule, nu o poveste.

- Și cum arată, mamaie, un om neobișnuit, că vreau să văd și eu unul?

- Arată exact ca un copil.

Băiatul se duse repede la oglinjoara ovală, ce decora cu chipul lui triumfător o parte importantă dintr-un perete.

Apoi reveni.

- Trebuie neapărat să-ți spun povestea? se chinuia el, în timp ce înfigea un pirat de plastic într-o bucățică de cocă.

- Daca ai promis, e bine să te ții de cuvânt.
De exemplu, eu ți-am promis că azi căsuța noastră o să miroasă foarte frumos...

- Și o să mă doară capul?

- De ce să te doară capul?

- De la parfum, că așa mă doare pe mine capul de la parfum, răspunse el, sucind figurina de jucărie pe toate părțile, fără a-i acorda nici un pic de atenție.

- Uite, curăță portocala aceea și o să vezi că nu o să te doară capul deloc! îl sfătui bunica.

- Nu, nu portocala asta..., avu copilul, brusc, o revelație.
Cred că în ea e comoara pe care o căutam, mamaie. De-aia nu o găseam.

- Și piratul tău ce zice?

- El zice și face numai ce vreau eu.

- Atunci nu crezi că e cazul să vedem dacă portocala ta o să ne facă nemaipomenit de bogați?

- Nu, că nu de aia este în ea comoara, ca să fim bogați! se îmbufnă copilul. E doar ca să ne bucurăm...

Atunci, după ani și ani de zile, bunica înțelese de ce ascunde ea în cozonaci, nucile și stafidele cărora pirații obișnuiți de astăzi nu le mai acordă nici un pic de importanță.

Pentru că, după cum o dovedește și povestea-i portocalie, Mic nu este și nu va fi niciodată un pirat... obișnuit.

***

Parfumul verdelui de brad
-------------------------------------

- Mamaie, tu ești modernă? vru Mic să știe.

- Dar de ce mă întrebi? evită un răspuns imediat bunica.

- Pentru că vreau să știu dacă ești modernă.

- Și dacă aș fi modernă, Micule, ai fi fericit?

- Nu, mamaie, că mie nu-mi plac brazii artificiali.

Bătrâna începu să râdă cu poftă, nu fără a se ține cu o mână de mijlocul ce o cam supăra în ultima vreme, din cauza curățeniei generale. Cât ar fi casa de strâmtă, tot trebuie să o faci lună de sărbători. Dacă stai toată ziua la povești, s-ar putea ca, din cauza dezordinii, Moș Crăciun să nu mai aibă unde să-ți lase cadourile, dacă sunt mai multe.

- Nu râde, mamaie, că eu am văzut și brazi artificiali și cozonaci fără stafide și fete îmbrăcate în Crăciunițe și am mai văzut oameni care nu aveau încredere că Moș Crăciun există și își cumpărau singuri cadouri…

- Când, Micule, când le-ai văzut și le-ai aflat tu pe toate?

- Anul trecut, mamaie, când mi-era milă…

Bunica îl luă în brațe.

- Uite, îți promit, chiar astăzi o să mergem să ne alegem un brad adevărat.

Copilul sări în picioare:

- Hai!

- Am zis astăzi, nu acum – ai uitat că mai avem ceva de făcut?

- Ce mai avem de făcut?

- Să ne îmbrăcăm frumos și să mergem la Dumnezeu acasă.

- De ce? Că o să se nască Fiul Lui într-un grajd și să-I spunem că ne bucurăm?

- Să-I mai spunem și altele…răspunse bunica.

- Ce?

- De exemplu, că ne pare rău dacă noi doi L-am supărat cu ceva.

- E important?

- Este. Dacă se întâmplă să ne aducem aminte de vreun gând sau de vreo o faptă urâtă tocmai când ne desfacem darurile de la Moș Crăciun? Crezi că o să mai putem să ne bucurăm?

- Nu cred, răspunse copilul îngândurat.
Dar, ce zici, mamaie, să-I spun și de faptele mele bune?

- Faptele tale bune, Dumnezeu le cunoaște, Micule, așa încât n-ai de ce să-ți faci griji.

- Atunci nu-mi fac griji decât de brad. Că vreau să găsim unul cu miros verde care să aibă toate crengile și să nu se răstoarne când o să îi pun eu, nu tu, steaua în vârf.

***

Nopți la indigo
--------------------

Când Mic dădu cu ochii de duhovnicul cel bătrân, trebui să se apuce cu mâinile de barba lui, ca să nu cadă de tot într-o poveste cu sfinți și să uite de ce-a venit.

Dumnezeu era acasă și asta îl emoționa foarte tare. În plus, avea o mulțime de musafiri, printre care și niște copii, după a căror companie tânjea. Însă nu se putea face nimic, pentru că fiecare copil era legat de poala unei bunici sau a unei mame.

Așa că începu să se uite, uimit, în jur. Sfinți peste tot. Și aproape toți cu o carte în brațe. Ce carte o fi fost aceea de o țineau așa de strâns și nu îi dădeau niciodată drumul?
Atunci își aduse aminte de cărticica sa cea nouă. Cu care venise de acasă și pe care nici nu apucă să o răsfoiască - atât fusese de ocupat să asculte poveștile bunicii și să le coloreze în gând…

În clipa următoare, știa deja ce o să facă: o să i-o dăruiască ei. Învelită în hârtie, ca să nu-și dea seama și să se bucure când o să creadă că e tot de la Moș Crăciun.
Da, așa o să facă, se hotărâse el și ochii i se umeziră în chip ciudat. Icoana unei Mame îi cunoscu gândul și îl încurajă, parcă zâmbind în lumina de aur a lumânărilor.

- Mamaie, vino, că vreau să aprind și eu o lumânare.

- Pentru cine, Micule? dori să știe bunica.

- Pentru mama! fu răspunsul.

Bunica îi dădu trei lei să cumpere lumânări de toți banii. Apoi le aprinseră împreună.

Și pentru mama, și pentru tata, și pentru toată lumea - la care nu știau dacă în afară de Dumnezeu, de Sfinții și de Îngerii Lui se mai gândea cineva.

***

Toată piața era plină de brazi și de oameni care cumpărau brazi.
Unii luau doar crengi,... pentru că îi durea spatele și nu puteau să care pomii până acasă.
Alții luau numai niște coronițe,... ca să spună că le-au făcut singuri și să le lipească pe uși.

Era frumos pentru că și mirosul era frumos.
Exista deja o legătură între toate lucrurile și între toți oamenii, dar în noaptea aceea avea să se strângă și mai tare în jurul lui.

Mai ales că o Stea o să apară pe cer, după cum îi cântară niște colindători, iar acesta este semnul că nu poți să nu crezi. Au crezut până și Magii.

- Uite-l, mamaie, să-l luăm pe acesta! văzu copilul un brăduț bogat, ale cărui crengi și le imagina deja atârnând pe deasupra cadourilor. Crengi pline de globuri și de beculețe, care să facă hârtia de pe cutii să lucească de două ori mai frumos.

Luară bradul, pe care Mic îl duse de o creangă până acasă, ca pe un prieten.

Seara îl împodobiră, nepot și bunică, pierduți într-o altfel de poveste...

Dar în noaptea aceea indigo, după ce toate luminile se stinseră și flăcările din sobă se mai domoliseră, ostenite de hârjoană, cel care nu închise un ochi fu copilul.

Anul acesta trebuia neapărat să îl vadă pe Moș Crăciun!

***

Galben ca taxiul
--------------------------

Spre dimineață, adormind fără voie, Mic avu un vis atât de adevărat, încât se trezi plin de recunoștință.
Voia să-l ia pe Moș Crăciun în brațe, dar acesta plecase, după ce stătuse cam o oră în fotoliul lui, privind flăcările și ascultând una dintre minunatele povești ale bunicii.
La fel făcea în fiecare an, simțind, chipurile, nevoia să-și odihnească oasele undeva.

Și unde putea să se odihnească Moș Crăciun mai bine, dacă nu într-o căsuță uitată de lume?
Unde locuise cândva o fetiță care l-a invitat în inima ei pentru a-i spune povestea celei mai năstrușnice dorințe?
Faptul că fetița aceea nu mai locuia acolo de când casa fu luată în primire de o tânără doamnă, apoi de bunica de azi, nu-l făcea pe Moș Crăciun să iubească mai puțin pe cine stătea în ea.

Dar trebuie să fii copil ca să poți să visezi toate acestea și să crezi că sunt adevărate. Dacă nu ești copil, deși ai foarte puțini ani, nu poți, de exemplu, nici să alergi cu un automobil spre locul unde Moș Crăciun a pierdut, vai, sacul plin cu bomboane.

Jucării a dăruit, poate chiar mai multe decât a avut, dar bomboanele, bomboanele pentru copiii din toată lumea se pierdură, în acest an, pe drumul desenat de urmele saniei sale trase de reni.

Mic văzu bine cum Moșul, așezat comod în fotoliul de la capul patului său, își mușca buzele de ciudă, așa că se hotărî să fluiere după singura mașină galbenă ca taxiul care îi trecu iute prin vis. Se urcă din zbor și goni spre locul unde bomboanele îl așteptau - strălucitoare și frumos împrăștiate. Ca și cum ar fi știut că urma să vină.

- Și m-am dus, mamaie, și am pus toate bomboanele în sac! îi povesti el bunicii, care îl asculta cu interes. Niciuna nu am mâncat, deși mi-era poftă.

- Ei, cum așa, puteai să guști măcar două.

- Ba nu puteam, că nu știam ale cui sunt.

- Dar pe bomboane nu scrie nimic, Micule.

- Scrie, dar nu vedem noi să citim! mai spuse și tresări la gândul că nici nu a apucat să afle cum l-a răsplătit Moșul pentru tot ce făcuse; și pentru încă o faptă în plus.

***