A fost odată un creion ce se simțea foarte singur.
Era bine ascuțit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reușea să lase nicio urmă pe foaie.
Și copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.

Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îți place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aș desena toată ziua numai raze de soare...

Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roșu:
- Dar ție ce îți place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori și acoperișurile de case.

Creionul albastru se lăuda cu cerul și cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Cel maro ajuta la înălțarea copacilor. Și, fiindcă era foarte bun prieten cu cel verde, îl chema să-l ajute la frunze.
Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăța în toți merii, prunii și cireșii, în vreme ce creionul negru venea din urmă, apăsat, ca un frate mai mare și făcea câte un contur de toată frumusețea acolo unde era nevoie de el.

Numai creionul nefolosit nu-și găsea rostul și suferea când celelalte plecau la plimbare pe hârtia atât de albă…...

Într-o zi, însă, cum stătea cu ochii închiși, numai ca să nu mai vadă că e singur în cutie, se trezi că cineva îl ridică și îl strânge cu grijă între degete.
Era atât de emoționat…
Așa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.

Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai întâi un fulg, apoi un bulgăre, apoi un om minunat, de zăpadă.