Orașul mă sperie
Ca trupul unui om sfârtecat în accident.

Tu simți trăirile perfecte în care poți zăbovi singură
Ca o moluscă prinsa de stânca fericirii.
Înduioșătoare și senina,
Precum un orfan aprinde o lumânare
Pentru parinții pe care nu i-a cunoscut.

Mâna mea de porțelan alb
Pe sânul tău vinovat în creștere
Și cearceaful călcat de nesomn
Ma duc cu gândul la animalele dresate
Puse să joace la circ.
Vinovat de biciuire permanentă
Ridic măna în semn de protest
Pentru dezinvoltura cu care te lași
Îmblânzită mereu.