un stol de grauri rostogolește un soare verde pe cer
ai crede că dumnezeu își varsă fierea
peste orașul acesta împînzit de trasoare
e liniște multă liniște ca după o mare glaciațiune
e dimineață și în viața ta se termină totul ca și cum ai închide o ușă
de la o cameră din care te-ai mutat pentru totdeauna

oamenii sînt vineții
ca o niște prune necoapte
ca niște contuzii pe care le-ai căpătat într-o noapte
încercînd să urci beat pînă la etajul I și ți-ai scăpat cheile
o stare permanentă de oboseală ții ochii deschiși
doar ca să ai impresia că ești viu
te gîndești că ți s-ar potrivi o viață de fluture
o săptămînă în care să zbori să cunoști alte specii
apoi să pocnești în mii de stropi de lumină

cumva ți-ai dori
să muncești pe stadionul din wembley
să schimbi podele să faci orice
sâ te întorci seara acasă cu inima în palton pulsînd
blînd și necunoscut

datr tot ce ai sînt mîinile tale pe care le simți depărtîndu-se
ca niște oaspeți care grăbesc să prindă trenul de noapte
zîmbești uite un lucru la care nu te-ai gîndit niciodată
la intrarea-n oraș e un laminor de 16 țoli acolo intră oamenii dimineața
cînd întunericul se deschide ies cu trupurile în formă de tuburi
dacă pui om peste om peste om faci o instalație de forat spre centrul pămîntului

la fel există doar două trenuri
unul pleacă la miezul nopții cu cei care-au scăpat de mare depopulare
atunci cerul e luminat de trasoare gardienii cu cîinii în lesă
păzesc vagoanele ca nu cumva să urce neînsemnații
un alt tren vine în toiul zilei aduce provizii de oameni și apă

dragostea ta a plecat era obsedată de floarea soarelui
nu prea mai ții minte cum s-a-ntîmplat
știi doar că te-ai trezit într-o dimineață
pe cer stolul de grauri nădușea la împinsul soarelui
ai găsit un bilet pe care scria îți doresc numai bine

ai fi vrut să te doară dar nu și asta te îngrijora cel mai tare
ai pus mîna pe un ciocan și ți-ai zdrobit degetele
te întrebai dacă nu cumva ai adormit om și te-ai trezit rădăcină
apoi brusc ți-a picat fisa
cu cît ești mai lucid cu atît nu te doare nimic

și dintr-un impuls pe care nu ți-l poți explica
începi să scrii bilete de adio
te desparți de fereastră o atingi pentru ultima oară vezi urma degetelor pe sticlă
ca o roșeață pe sîn
te desparți de masă de pat de covorul pe care ți l-ai imaginat întotdeauna ca pe un cîine credincios
te desparți de vecini de ziduri le spui tuturor
că pleci să te faci vînător

nu știi exact dar pe undeva mai există o ultimă pădure
în care poți pune capcane de oameni