poveștile mele merg pe jos iar când obosesc își desfac aripile
și dau așa un ocol prin lume.
de cele mai multe ori nu au unde să se așeze să-și tragă sufletul
și-atunci se prăvălesc, stânci în marea cenușie
sau plutesc pe valuri de ceață
ciripindu-și viața și pățaniile de necrezut.
dar într-o zi, pe când luna crescuse ca un cozonac de cel rotund
și vedeai toate poveștile copleșite de căldură
a turnat grindină cu găleata
și le-a spart ciocurile și ghearele diamantate
de erau să moară toate de foame
(păi cine putea să ciugulească atâtea cuvinte și pățanii?)
norocul lor a fost că le-a crescut rădăcini
și de atunci aud pădurea foșnind chiar aici sub streașina pleoapelor
iar peștișorii de aur și-au luat toate dorințele
și s-au tras mai la adânc
unde albastrul viselor vălurește ușor, legănându-le aripioarele.
da, uneori nu e bine să stai în ploaie
dacă se anunță cod galben sau roșu sau amestecat
zic și eu așa ca o părere.