LITERATURA a fost întotdeauna plină de grafomani şi veleitari, dar parcă niciodată ca în ultimele două decenii, de când s-a dat drumul la tipărit. Sute de autori, care umblaseră în zadar pe la editurile de stat cu manuscrisele în traistă, şi-au putut vedea, în sfârşit, copiii visaţi, care aveau forma cărţilor (fără a fi, de fapt, cărţi). S-a dovedit, astfel, că adevărata literatură „de sertar” – despre care s-a vorbit atâta – a fost mai ales subliteratura. Evident că, după ce şi-au trimis în lume (aşa vine vorba) primele volume, autorii în cauză s-au aşternut cu hărnicie şi tenacitate la producerea altora.
În urmă cu aproape un secol şi jumătate, în celebrul său articol „Despre poezia română”, devenit ulterior, la includerea în volumul din 1874, „O cercetare critică asupra poeziei române la 1867”, Titu Maiorescu, aflat la vârsta de 27 de ani şi la începuturile activităţii sale de critic, reacţiona vehement faţă de o stare de lucruri asemănătoare celei de azi şi-i conferea demersului său un rol sanitar, încercând nu să vindece, ca într-o infirmerie literară, producţiile bolnave, ci să le identifice, să le izoleze (profilactic) şi să încurajeze, pe această cale, naşterea unei literaturi sănătoase. Rezultatele se cunosc, însuşi criticul de atunci atrăgând atenţia asupra lor într-un alt articol, în parte la fel de sarcastic , din 1872.
Aflat pe un cu totul alt versant al vieţii şi al activităţii, Alex Ştefănescu procedează aidoma înaintaşului său celebru, într-un moment în care subliteratura a depăşit cu mult proporţiile de odinioară şi ameninţă să compromită definitiv domeniul creaţiei, şi aşa marcat de lipsa de interes a consumatorilor, care, de câtăva vreme, preferă erzaţul. Criticul junimist se iluziona (cât fusese el de lucid), la capătul unui demers validat de rezultatele sale, că, aşezată pe făgaşul ei firesc, literatura de bună calitate va înlocui intervenţia critică, operele valoroase infirmând fără drept de apel nonliteratura. Din păcate, lucrurile n-au stat şi, mai ales, nu stau deloc aşa, astfel încât a fost şi, probabil, pe măsură ce canalele pe care subproducţiile sunt disipate aidoma viruşilor gripei mai vechi sau mai noi se vor înmulţi, o să fie şi pe mai departe necesară intervenţia critică fermă. Care poate şi trebuie să se desfăşoare în două moduri: selectând operele de valoare şi respingându-le explicit pe cele precare. Rol pe care şi l-a asumat, astăzi, în ambele sensuri, Alex Ştefănescu. După ce a publicat câteva mii de articole şi a dat, ca rezultat al acestora, o istorie a literaturii române contemporane, criticul se ocupă, iată, de subliteratura de ultimă oră. În mai multe publicaţii, între care „România literară” (unde susţine o rubrică întitulată „Tichia de mărgăritar”), dar şi pe postul TVR Cultural, Alex Ştefănescu a luat şi continuă să ia în discuţie, în ultimii ani, sute de cărţi slabe. O parte dintre comentariile astfel rezultate au fost incluse în volumele „Ceva ce seamănă cu literatura” (Ştiinţa, Chişinău, 2003) şi „Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste” (Humanitas, Bucureşti, 2009). Această îndeletnicire (pe care unii o dezaprobă, calificând-o drept o formă de cinism), desfăşurată în condiţii destul de diferite de cele de acum un secol şi jumătate, nu va avea nici rezultatele de atunci. Subliteratura a devenit, între timp, un balaur cu sute de capete, care sunt, vorba lui Caragiale, în stare de-a fi capabile să crească la loc cu aceeaşi repeziciune cu care criticul de azi le retează. El va fi fiind conştient de acest lucru, de aceea înlocuieşte (oarecum resemnat) vehemenţa maioresciană cu un fel de ironie ceva mai amabilă, astfel că produsul său critic devine o scriere umoristică de cea mai bună calitate. Care are rostul oricărei opere umoristice, adică de a te face să te desparţi/ detaşezi de ceva râzând cu poftă.

VOLUMUL apărut la Humanitas (în care autorul include texte tipărite în perioada 2001-2008 în „Ziarul de duminică”, în „România literară” şi citite la „Revista Literară Radio”, pe postul „România Cultural”, aproximativ o sută dintre cele 250 provenind din cartea apărută în 2003) se deschide cu câteva explicaţii privind îndeletnicirea care a putut să irite, să contrarieze, dar mai ales să amuze a criticului. Sigur, a combate literatura proastă ţine, în primul rând, de responsabilitatea meseriei, dar e, la Alex Ştefănescu, şi rodul unei mărturisite înclinaţii spre râsul enorm. La limită (limita ideală şi utopică, desigur) criticul şi cei criticaţi se vor amuza împreună de prostia care ia forma veleitarismului literar: „...mai există un motiv care m-a făcut să pierd atâta timp cu citirea unor scrieri ratate, un motiv care nu mai ţine de simţul răspunderii, ci de o plăcere a spectacolului. Cărţile pe care le-am parcurs constituie un carnaval al prostiei omeneşti, al prostiei care stă ascunsă în fiecare om, prost sau inteligent, şi aşteaptă să se manifeste cu exuberanţă. Îmi place, recunosc, să privesc acest spectacol, imprevizibil, pitoresc, şi să râd orgiastic. Toată viaţa mi-a plăcut să râd, nu de cineva, ci cu cineva de ceva. Să râd, de data aceasta, cu cititorii şi, cu puţin noroc, chiar cu autorii în cauză, de tot felul de combinaţii de cuvinte care seamănă cu literatura dar nu sunt literatură”. Dezideratul e admirabil. Mă tem, însă, că autorii luaţi în tărbacă nu vor avea inteligenţa (sau detaşarea) de a râde odată cu criticul, ci se vor mărgini să rânjească.
Ar mai fi de observat că, urmărind să obţină efecte umoristice, Alex Ştefănescu s-a oprit, citind peste o mie de cărţi proaste, nu asupra celor pur şi simplu mediocre sau anoste, ci asupra celor în care prostia i s-a părut expresivă, iar stupiditatea, spectaculoasă.
Prefaţa (care are un evident model în articolul maiorescian amintit) mai conţine, în afară de precizări de tipul celor de mai sus, un îndrumar eficace pentru scrierea de cărţi idioate. Maiorescu (mai sobru, însă şi mai rigid) dădea unul privind scrierea de poezie bună, dar, pe baza lui, incrimina de asemenea scrierile fără valoare. Indirect, „îndrumarul” de acum le-ar fi util şi autorilor care ţin să scrie mai bine decât o fac: ar fi suficient ca ei să se ferească de „metodele” recomandate de critic. Acest compendiu pe care l-aş numi de „estetică întoarsă” este, ca şi la criticul junimist, armătura „teoretică” pe baza căreia se va desfăşura discuţia. Dar îi prilejuieşte autorului realizarea unui florilegiu menit a sugera factura întregului. Sunt, dacă am numărat bine, şaptesprezece „metode” de a scrie prost, ilustrate cu delicioase exemple.
Prima metodă (nu le voi reţine pe toate), a „inadecvării registrului stilistic”, denumită, după Ion Băieşu, „Tanţa şi Costel”, productivă în toate genurile, dar mai ales în proză, constă în „utilizarea unui limbaj solemn-oficial” pentru reprezentarea unor scene de viaţă comune. Iată şi un savuros exemplu, desprins dintr-un autor numit Constantin Buligoanea (există, în această carte, o adevărată comedie a numelor, pe care autorul o ignoră): „- Din această clipă eşti soţia mea! Sunt soţul tău! Conform tradiţiei şi pentru amintirea acestei clipe, dă-mi voie să-ţi introduc această verighetă pe degetul corespunzător de la mâna stângă”. Sau altul, la fel de trăsnitor, dintr-un text de Marin Beşcucă: „Dragostea acestei nopţi se scurse vijelios, parcă la întrecere cu muritul clipelor sub apoteoza timpului. Un somn greu tăia peste fiinţele lor, şi un respirat dur arăta chinul din interiorul trupurilor ostenite. Ea se trezi mai repede şi plecă spre primele proceduri”. Proceduri fizioterapeutice, desigur. Şi încă unul, pe care, dacă n-aş avea încredere în probitatea criticului, l-aş crede, pur şi simplu, inventat, aşa de artificială este discuţia vrednică de limbajul de lemn al pliantelor turistice dintre două prietene, desfăşurată în liniştea unei camere: „Cu atât mai mult, spuse Dana, cu cât la Voroneţ nu poţi să nu admiri geniul anonim; încadrarea acestei bijuterii artistice în peisajul ce pare să-l fi inspirat pe artistul neîntrecut aduce elemente de valoare fundamentală ce se nasc din bogăţia peisagistică a ţării...”. Prozatoarea se numeşte Georgeta Blendea Zamfir. Mă întreb cum va fi vorbind ea cu soţul, în bucătărie...
Trecând peste „enunţarea emfatică de adevăruri banale”, ajungem la „practicarea obscurităţii”, care scoate, bunăoară, din lira unui Mihai Munteanu asemenea bâiguieli neologistice: „Eludând un sunet de pe/ pajiştea cuvintelor integrale,/ disociind larvele încinse de infuzii radiante, copleşit/ de subsumarea accentelor grave,/ narcotizat de manechine celeste,/ obosit de mesajele venusiene, /încerc abia acum, într-o/ frazare ritualică, să-mi dirijez anapestul...”. De obicei, criticul însoţeşte asemenea inepţii cu un comentariu ironic ce ţine loc de concluzie: „Nu ne rămâne decât să închidem cartea lăsându-l pe poet singur pe pajiştea cuvintelor integrale. De ce să-l deranjăm când este atât de ocupat cu disocierea larvelor încinse de infuzii radiante?”. S-ar putea, totuşi, ca Alex Ştefănescu să aibă surpriza de a descoperi, pe coperta vreunui volum viitor (sau a vreunei antologii, pentru că autorii aceştia sunt grijulii cu „opera” lor), un text laudativ desprins cu abilitate (prin omiterea unor mici precizări) din comentariile sale ironice. Iată un asemenea pasaj, pe care-l extrag din cel de-al treilea comentariu ce i se consacră acestui Mihai Munteanu, autor nu doar de volume de versuri, dar şi al unui roman, care se intitulează nici mai mult nici mai puţin decât „Atacul feromonilor”: „Autorul are o vervă îndrăcită, introducând, în aproape fiecare frază, glume, jocuri de cuvinte şi aluzii la diverse informaţii din memoria noastră colectivă. Cu aceeaşi dezinvoltură, foloseşte în treacăt cuvinte străine, creează momente de pitorească oralitate, improvizează versuri etc”. Ce-ar mai conta observaţia că „tot acest verbiaj vulgar-simpatic te ia pe sus în timpul lecturii, ca un taifun, şi te duce...nu se ştie unde”. Sau faptul că, în final, criticul exprimă următoarea opinie: „Este foarte probabil că mulţi şi-ar dori să-l aibă alături (pe Mihai Munteanu, n.m.) în concediu şi să râdă până la lacrimi ascultându-i monologurile trăsnite. Dar această producţie verbală, care seamănă cu literatura, nu este literatură”.
Revenind la „metode”, las la o parte „parada de ştiinţă” (productivă în eseistică), „artistizarea forţată a textului” (identificabilă în poezie şi proză), „imitarea scriitorilor consacraţi”, „utilizarea limbii de lemn”, „excesul de interpretare” (păcat al criticii, dar şi al eseisticii filosofice) , „scrierea de texte umoristice de către autori fără umor”, „imitarea modului cum vorbesc copiii” etc., şi ajung la „ridicarea în slăvi, în termeni bombastici, a unui scriitor minor”. Zăbovesc asupra acestei înclinaţii, care e mai mult decât o metodă, întrucât e de văzut peste tot, înfloreşte pe solul primitor al presei cotidiene locale, ia forma unor prefeţe bombastice, dar şi pe cea a monografiilor consacrate unor autori de al treilea sau al patrulea rang, în care comentatorii (mai rar de marcă) se compromit şi compromit în acelaşi timp. Iată unul dintre numeroasele exemple, extras din comentariul „Operă docliniană şi critică timoftiană”, în care este luată în discuţie (de fapt, în râs) cartea „Apologia lui Esau. Eseu asupra poeziei lui Octavian Doclin”, apărută la Editura Marineasa din Timişoara, în 2001: „Coborând în profunzimile semioticii docliniene, revedem, cu volumul în discuţie, drumul parcurs de poetul hermeneut, drum al interogaţiilor, al incertitudinilor centrate pe zona abisală a actului creator”. Fără acest „eseu” aiuritor al lui Doru Timofte, Octavian Doclin, autor onorabil, reţinut ca atare în „Dicţionarul general al literaturii române”, ar fi rămas nebăşcălizat. Lui Alex Ştefănescu îi scapă, totuşi, faptul că, în 1997, la Reşiţa, apăruse, tot în forma unei cărţi, un amplu text „botian” (adică de Ionel Bota), intitulat „Muntele şi poezia. Eseu asupra poeziei lui Octavian Doclin”, iar cu un an înainte, în revista „Luceafărul”, fusese publicat un comentariu „rachierean” (aparţinându-i lui Adrian Dinu Rachieru, adică), intitulat „Cercul Doclinian”. Totuşi, Adrian Dinu Rachieru este prins în flagrant, elogiind-o pe Monica Ilaş, probabil din pricină că o confundă pe frumoasa autoare a versuleţelor calofile dintr-un volumaş, cu propria ei poezie. Acelaşi Adrian Dinu Rachieru, „un cunoscut şi apreciat sociolog al literaturii”, este descoperit încercând „să practice dezinvoltura” într-un roman, fără să izbutească, desigur, opinie pe care criticul o exprimă reduplicând (şi întorcând pe dos) una dintre celebrele sale comparaţii, prin care încerca să-l elogieze pe N. Manolescu, socotit un soi de balerină sprinţară: „Este însă o dezinvoltură eşuată, ca a unei gospodine trupeşe, care, angajându-se într-o piruetă, face să trosnească podeaua sub ea”. Dar pentru că a venit vorba despre oameni competenţi într-un domeniu (ca Adrian Dinu Rachieru), care nu ezită să se facă de râs apucându-se de scris literatură, să reţinem cazul lui George Burlacu, „doctor în zootehnie, membru titular al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, profesor asociat la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină veterinară din Bucureşti”, un „eminent specialist” care „ar zâmbi ironic dacă un scriitor ar începe într-o bună zi să practice fără niciun fel de pregătire prealabilă medicina veterinară”, dar care nu ezită, el, să se apuce, tot fără niciun fel de pregătire, să scrie literatură. Bineînţeles, de proastă calitate. Pe care un critic (regretatul George Muntean) nu pregetă, totuşi, s-o aprecieze superlativ, situându-l pe autor „la întretăierea orizonturilor lui Panait Istrati, Galaction şi Sadoveanu, ale lui Zaharia Stancu şi Marin Preda...”. Nici mai mult, nici mai puţin!

EVIDENT că, în această originală şi savuroasă „fiziologie” a veleitarismului şi a autorlâcului, având în cele mai multe locuri dreptate, criticul mai şi exagerează şi, fără îndoială, mai nedreptăţeşte pe câte cineva (probabil fără voie). De un tratament prea aspru mi se pare că ar avea parte târgovişteanul Emil Stănescu (autor al volumului „Nocturne/ Diurne sau Platoşele suprapuse/ Mica poveste a verbelor”), dar în chip mai evident e nedreptăţit Liviu Nanu, care nici nu e prezentat integral defavorabil, mai ales că poetul ar putea extrage şi aşeza, şi el, pe coperta unui eventual volum, agreabila caracterizare pe care criticul i-o face: „Simpatic şi uşuratic, emfatic şi fluşturatic, Liviu Nanu tratează poezia ca pe o femeie pe care a cucerit-o de la prima întâlnire, privind-o printre gene. El îşi scrie versurile fluierând, neînţelegând de ce alţii îşi bat capul cu complicate probleme de estetică”. Mă tem că textul despre Liviu Nanu a fost scris, pur şi simplu, pentru a se ajunge la fraza-concluzie, pe care i-a impus-o aprioric criticului împrejurarea că poetul e profesor de educaţie fizică: „Autorul are calităţi înnăscute pe care le administrează prost, din cauză că îi lipseşte o serioasă cultură poetică. El confundă poezia cu gimnastica aerobică”. Criticul are, într-un fel, dreptate: autorul „are calităţi înnăscute”. Pe care le şi administrează bine, mai ales când scrie proză umoristică. Savurosul volum de povestiri „Cârciuma lui Bicuţă” e o dovadă.
Mai adăstând un pic în zona micilor rezerve sau constatări critice, ar fi de observat întâmplarea că Alex Ştefănescu, care-i citează, probabil, exact pe nonscriitorii de care se ocupă, tratează neglijent citarea unui vers din „Odă (în metru antic)” de Eminescu (pag. 153). Dar iată şi o caustică şi îndreptăţită caracterizare a unui pretins filosof: „Gelu Doru Ilieş este un Rică Venturiano al filozofiei. În loc să cadă în genunchi în faţa Vetei, ambetat de amor, el se prosternează în faţa vieţii, morţii, infinitului, cunoaşterii etc., ambetat de filozofare. Şi la fel ca Rică Venturiano, în pofida trăirilor lui sublime, stârneşte râsul”. Toate bune şi frumoase, doar că „ambetat” nu înseamnă „îmbătat” şi nici „beat”, ci pur şi simplu, „plictisit” (în acord cu sensul etimonului francez). Ziţa, sora numitei Veta, o ştia foarte bine când se lamenta: „Ţaţo, [...] eram ambetată absolut!”. Astfel, Eminescu nu putea spune „Ea, ambetată de amor...”. Şi n-o putea spune nici chiar Mircea Cărtărescu, la care Cătălinei îi ia locul o chiuvetă îndrăgostită de o steluţă zărită prin gaura din perdeaua bucătăriei. Şi nici Depărăţeanu, care se visa „beat de soare, de parfum şi de amor”, sau Topârceanu, care-l corecta, declarându-se „beat de soare şi pârlit îngrozitor”. Glumesc, desigur, dar nu vreau decât să mai oblojesc puţin rănile sufleteşti ale pseudoscriitorilor ridiculizaţi cu metodă (şi uneori fără milă) de către critic.

AR FI FOST necesar, poate, să mă opresc mai pe îndelete asupra procedeelor comice utilizate de către autor în comentariile sale, în împletire cu cele critice, bineînţeles. Sau, mai bine, asupra calităţilor sale de umorist. Mai întâi ar fi, cum a observat el însuşi, plăcerea de a se amuza şi de a amuza. Pe fondul ei, sunt desfăşurate strategii variate, menite a surprinde şi a te face să râzi. Este mimată, uneori, seriozitatea, spre a răsturna apoi totul în derizoriu. Sunt alese citatele cele mai stupide, care în sine provoacă râsul. Sunt utilizate analogii şi comparaţii pline de haz. Se practică metoda reducerii la absurd. Se insinuează existenţa unor relaţii mai mult sau mai puţin sentimentale între prefaţatori şi autoare. Dar cel mai adesea criticul obţine efectele dorite prin utilizarea comentariului mucalit. Nu pot încheia aceste însemnări, care ameninţă să devină un eseu, ceea ce ar putea să mă pună în situaţia clienţilor lui Alex Ştefănescu, fără a aminti comentariul „Un cocoşat al vremii noastre”. Criticul o ia încetişor, cu un soi de pedanterie mimată, observând, mai întâi, că după celebrul cocoşat al lui Hugo, a mai apărut unul, în romanul „Cocoşatul din muzeu”, de Petru Bucinschi. Se numeşte Seec Nolty, este „ghid într-un muzeu de artă şi obişnuieşte să se masturbeze”. Face, apoi, câteva observaţii (negative) asupra stilului nefiresc şi încărcat de neologisme al autorului, după care începe să rezume ironic romanul (ceea ce înseamnă că l-a şi citit!). Mai dă câteva exemple comentate de stil încâlcit şi inadecvat, şi, în fine, conchide cu umor că „la sfârşitul lecturii mai apare un cocoşat: cititorul însuşi, cocoşat de retorica greoaie a romanului, pe care a trebuit s-o suporte pe parcursul a 200 de pagini”. Îţi dai uşor seama că respectivul cititor (care e, fără îndoială, şi singurul) este tocmai criticul. Dar eventualul cititor (era să zic cocoşat!) al textului de faţă ar pierde mult dacă n-aş aminti şi de comentariul „Vulva prehensilă”, dedicat unei cărţi de Ion Antoniu. Iată ce scrie po(h)etul, ale cărui declaraţii de dragoste îi par criticului rostite de un robot: „prescrise-mi sunt mângâieri de urgenţă tactilă/ dezlegând epiderma de amneziile gurmande/ trupul tău străfulgerat e legănat întru dorinţe/ te arde pofta-mi castă-n vulva-ţi prehensilă”. Şi iată încheierea critică: „Uităm cu plăcere cartea, imediat după ce o închidem. Un singur gând ne urmăreşte: cum o fi, totuşi, vulva prehensilă?”
Chiar aşa! Cum o fi?
Am citit cartea lui Alex Ştefănescu râzând în hohote.

_____________________________________

*Alex Ştefănescu, „Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 372 pag.