După ce noaptea se lasă peste oraș
ca păturica pe burtica unui bebe
mister k iese din mister k
îl scuipă “ptu, caca!”
și, cu lăbuțele de scafandru, o ia spre oliță

cât stă pe tron cu gura căscată
și aruncă în cer puricii cu potcoavă
nu știm ( povestitorul însuși nu știe
sau e magar)
în fine
ceea ce știm sigur, scris negru pe alb, iată:
e musai ca cititorul să-i ridice

Fulgul alb, ratacit,
in palma mi s-a topit.
Se juca indiferent,
se-nvartea, incet, absent,
parca ocolindu-ma,
si incet lovindu-ma.

A trecut peste obraz,
a zburat peste talaz,
apa-n urma a lasat.

Fulgul meu de nea scapat
Din inaltul cerului,
Din creatia Domnului,
Nu e unicat.