Mă desfătam până în cele mai mici fiorduri
Valurile mi se închideau pleoape peste piept
Aș fi plâns la naștere vreo trei secole
Apoi mi-aș fi stors ochii ca pe lămâie

Mi s-a povestit că trebuie să urci până la cer
Și că este anevoios a trece prin uși și râuri
Te așteptă portarii și luntrași cu mâini întinse
Care cer un colț de nemurire și o fărâmă de cer

Apoi vin pictorii care defrișează pereții de alb
Contează cum cade lumina peste imaginația lor
Perspectiva și conturul definesc voracitatea iluziei
În care își scufundă posibilitatea viitorul.

Nu te-am întâlnit la ultima înmormântare
Se pare că erai plecată cu un secol lumină
Mai târziu decât primele cuvinte rostite tainic
De șarpe Evei și de Eva lui Adam în surdină.