Într-un excelent text al lui Isaac Asimov, intitulat „Bufonul”, se povestesc, pe scurt, următoarele: exista un cerc restrâns de hiper-super dotați și un hiper-super computer. La care hiper-superii și așa mai departe erau singurii care aveau acces. Pentru a pune tot soiul de întrebări de ale căror răspunsuri, date de calculator, depindea soarta omenirii. Unul dintre hiper-superi a început să alimenteze, într-o veselie, hiper-superul cu o grămadă nesfârșită de bancuri. Pe care obișnuia să le spună cui vrea și cui nu vrea. De aceea fusese poreclit „Bufonul”. După ce a ghiftuit bine mașina, a hotărât că a venit timpul să afle răspunsul ei la trei întrebări:

1. De unde vin bancurile (având în vedere că nu reușise să identifice sursa lor, ele circulând flokloristic, din gură în gură)?

Răspunsul 1: Sunt de origine extraterestră.

2. În ce scop sunt spuse?

Răspunsul 2: Sunt teste la care este supus animalul „om” pentru a se vedea cum reacționează ( așa cum oamenii testează pe „cobai”, de regulă șobolani de o anumită specie, tot soiul de chestii).

3. Dacă se va afla răspunsul la primele două întrebări, ce consecințe vor apare în legătură cu „omul”?

Răspunsul 3: Se va renunța la acest tip de texte și se vor inventa altele.

*

De atunci, nici un animal „om” n-a mai putut spune bancuri. Fiind astfel identificați adevărații bufoni ai Universului. Iar umorul nostru, adevăratul umor cu care părea a fi înzestrat doar „omul”, fiindu-ne inoculat din afară, ne-a fost luat. Singurul drept care nu ni s-a luat și nici nu avea cum pentru că provenea din interior, a fost de a produce calambururi.

La bancuri – glume spontane – se râde sănătos; uneori în hohote.

La calambururi, doar se ricanează. Cu un rânjet complice și superior; care-l face, pe cel ce le debiteză să se creadă extrem de inteligent, mult deasupra gloatei. Iar pe complici, idem.

*

Din aceste cauze, care n-ar fi imposibil să apară la un moment dat, prefer bancurile. Și detest calambururile.

Calambururile – „jocuri de cuvinte”, mai mult sau mai puțin reușite; de cele mai multe ori, anoste.

Bancurile - „jocuri de limbaj”. În care concluzia (subînțeleasă spontan) dă peste cap premisa (fără să fie un sofism care să demonstreze că „omul este măsura tuturor lucrurilor”), provoacând un râs din toată inima.

Forma superioară, extrem de subtilă, a bancurilor, este cea de tip „koan”. Koan care, atunci când ești pregătit, îți provoacă un imens hohot homeric, interior. Eliberator.