cred că mă voi rupe de căștile astea
așa cum te rupi de un cordon ombilical
ce mai modă și asta
să tot amintești de cordonul acela
ca de un cablu electric improvizat la nevoie
într-o dimineață rece
de duminică mama și tata
la urma urmei totul e o dependență
de aceea nu putem uita nimic devine totul eu
însă mă voi rupe de căștile astea
niște scoici încastrate peste tîmplele mele
totul e să mușc din aer măcar o dată
o singură dată atît cît să devin toxic
tuturor sunetelor din mine
și să mă întind ca o pasăre de hîrtie
peste o masă de piatră să bată ușor vîntul eu
mă voi rupe de căștile astea
ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic
în sacrilegiul tăcerii mulți vor cumpăra
și vor vinde bucăți din mine
dar nu îmi vor gusta trupul rece mă voi lupta
cu amintirea unei greșeli
pe care tu nu o poți face pentru că
mă voi rupe de căștile astea
și nu voi mai auzi nimic
strigătului tău
Comentarii
bobadil -
Mi-a plăcut. Mai ales "cîștile" din final care, deși sunt un evident typo, au menirea să dea sarea și piperul unui text subțire care mizează pe o repetiție magistral ratată în acest final ca un fel de semn că ceva este în neregulă cu întreg poemul. Argumente am destule și sunt gata să ți le ofer dacă vrei. Andu
Virgil -
păi dacă aș scrie "ceva în regulă" atunci ar fi o banalitate, nu crezi? merci pentru observație