Există în mine o așteptare, ca o punte între două clipe,
cea a primei întâlniri cu Adevărul și cea a locuirii Lui pentru totdeauna.
O așteptare consolidându-se în liniște, devenind punte de piatră
pe deasupra apelor timpului, ce nu contenesc în zbaterea lor.
Uneori, când apele devin calme și oferă chipuri ale adâncului, te zăresc…
Privindu-mă în ochi. Ființă atât de plină de tăcerea mea pentru tine,
încât nu poți fi decât ecoul acelor cuvinte ce-și caută, în Iubire,
desăvârșirea…

***

Viitorul trăiește în mine ca o ființă ce se dorește pururi copil.
Pentru el, sufletul învață acum cântecul tăcerilor împreună,
duiosul cântec de leagăn al Dragostei ce ține suspendată,
deasupra unui singur pat de pământ, o boltă cu stele.
Ascultând șoaptele pe care vântul, fulgii, copacii și le împart încă
la fereastra ultimei întâlniri, înțeleg că, în oamenii mari, copiii
sunt aceia care fac din sunete un șirag infinit de speranțe,
răsucit la gâtul Iubirii și înfrumusețând-o, ca pe o mamă a vieții,
mereu.

***

Te-am căutat în orice ființă care spunea că te-a cunoscut
și chiar și în acelea care ar fi dorit, atât de mult!, să știe pe cine caut.
Am petrecut clipe minunate alături de fiecare, clipe în care, mai slab,
sau mai puternic, mi s-a părut că-ți aud cântecul…
Dar nu, cântecul venea de undeva de foarte departe, iar drumul până la el
era presărat cu zeci de iluzii…
Dacă aș spune că mi-au rănit inima, ai înțelege de unde culoarea albă
a acestei flori pe care azi, cu toată dragostea, ți-o ofer.
Fără a ști încă ce floare este.
Câteodată seamănă cu un trandafir, alteori cu o lăcrămioară.
Dar voi face acum, de când am puterea de a crede-n minuni, să fie un ghiocel.
Și el să-ți aducă, de Sus, de la Dumnezeu, ție, și prin tine tuturor,
Primăvara.