Cobora treptele infernului și știa
că mai este mult până acolo.
În el cânta
bucuria regăsirii
celei pe care n-o putea privi
decât cu pedeapsa de a fi
pentru ultima oară.
Îndoit
își privea harfa ale cărei corzi
plezniseră demult,
iar acordurile nu mai existau
decât în mintea lui îmbătată
de gând.
Erau porți care-l întrebau
o singură dată,
se deschideau amorțite
și se trânteau în urma lui,
pecetluindu-l.
Un pas nu putea fi luat înapoi
și nu exista privire în urmă.
Și mai erau glasurile,
acele strigăte înăbușite în viață
și care se-aud în infern,
dar ele erau adieri
în urechile lui blânde
mângâiate de poezie.
Nu-l lovea nici o teamă,
iar spaimele i le stingea
răcoarea apropierii celei căutate.
...A pierdut,
risipindu-și inima pe acele trepte,
căci iubirea e numai ochi.
Comentarii
Aritmosa -
Călin, reiese din poem că ai surprins doar segmentul coborârii în infern. Cum înțelegi faptul că Orfeu în infern putea să vadă – "privea harpa”? De obicei, pe acolo e cam întuneric. Sau nu? E vorba de "mintea lui îmbătată de gând”? Mi-ai plantat o întrebare: ce se întâmplă cu acel spațiu obscur al nevăzutului și cum e internalizat? Mi-au plăcut: "nu exista privire în urmă”, de parcă înainte de Orfeu nu mai privise nimeni în(tr-o) urmă, de parcă timpul s-ar fi inventat odată cu el; "iubirea e numai ochi”, deschiși, închiși, nu se știe... :-) Găsesc nepotrivită repetiția unor cuvinte ca "infern", "ultim", "urma", "care", iar pronumele sau adjectivele demonstrative nu reușesc întotdeauna "să demonstreze”.
Călin Sămărghiţan -
Da Monica, ai dreptate, "infern" de trei ori e mult prea mult, dar am găsit înlocuitor pentru al treilea. De "ultima" / "ultim" am scăpat. În infern e întuneric, cred, dar la fel, cred că nu e beznă. Da, iubirea e numai ochi, de aceea a pierdut-o pe Euridice; o iubea și nu putea să nu o privească. Cu celelalte nu știu ce să fac, oricum e o poezie nereușită de-a mea, pe care o voi reface complet peste câțiva ani. Dacă.