câteodată
îmi bag mâinile în cerneală
ca într-un aluat de argilă.
frământ cuvintele până când le simt agonia
așez conștient aluatul în covata gândului
și după ce a dospit
pun pâinișoarele în cuptorul hârtiei.
timp de un ceas ele se rumenesc și capătă
acel miros de pâine țărănească
de brutărie schingiuită la colțul străzii
de podidire a existenței într-un plâns al recunoștinței
din care și eu rup o bucată.
după ce le mai țin o vreme învelite în ștergarul emoției
le ofer cenzurii:
trei copii
un cățel negru ca tăciunele și
niște pisoi deochiați pe care nu-i aveam ieri.
mă pierd cu totul și mă bâlbâi ca un cuc turmentat de mirare
când editorul meu șef - Misty -
se repede asupra mea ca o zmee
ca un condor catifelat risipindu-mi tot elanul -
prea puțină sare
prea crudă la mijloc
prea multă drojdie!
atunci
intru tiptil în "casa spânzuratului"
tabloul lui Paul Cezanne care se deschide în perete
înaintea mea.
da,
ieri m-aștepta alintul păsăretului
din parcul de porțelan
dar firimiturile spiritului meu
au fost confiscate de cenzură.