Nu mai dau cu piciorul la versuri din ziua-n care
unul şi-a-nfipt colţii-n glezna mea
şi, de-atunci, orice-aş face, toate-ncepură să mi se scrie
şchiopătând lamentabil.

De aici până la amputare n-a mai fost decât un pas...
Şi-am rămas şi fără ăla de două, şi fără ăla de trei silabe,
de săracu-accent, ameţit, nici nu mai ştie unde să cadă
(..tă ze...ţă mâ...a ce-a...se pe-A... pele...nul...)
şi de pe unde să se adune, că de scăzut se scade cu fiecare respiraţie,
pe sughiţuri albe în ritm modern.

Şi când te gândeşti că ele, săracele,
nu-şi doreau decât un ultim vals într-o sală de bal din Viena,
sau măcar o amărâtă de calificare la Jocurile Olimpice de la Vancouver,
la derapaj artistic...

Tot de pe-atunci, bântui prin lume
murdar la gură de cuvintele altora, pe degete cu petele
atâtor versuri, fumate cu nemiluita,
de mă mai şi mir că dimineaţa tuşesc incontrolabil
metafore expirate şi clişee asmatice...

Dar, lasă, că la cât sunt de genial, o să mă descurc eu şi fără picioare
metrice sau parametrice şi-ntr-o zi toată lumea o să mă strige pe nume,
Che Guevara al manualelor de istoria
literaturii.